Iti multumesc ca ai raspuns. Ti-am auzit vocea si ea s-a strecurat prin toata fiinta mea. A patruns adinc in suflet si a incercat sa il linisteasca. Aproape ca ti-a reusit (fara a sti) sa salvezi fiinta unui om ratacit in propriile amintiri si regrete. Tristetea a plecat, neputincioasa in fata vocei tale line. A fost aidoma unui clopotel primavaratic, a fost un suflu plin de incredere si optimist, a fost vocea ta.
Cit de mult aveam nevoie de ea! Cit de mult mi-a lipsit aceasta adiere de vint, acest simplu salut pronuntat de tine. Aveam nevoie de citeva cuvinte spuse de tine, aceste insulite de rational intr-o mare absurda si haotica de texte m-a retrezit la viata. Iti multumesc! Este cel mai bun cadou ce ai fi putut sa mi-l oferi azi, mine, peste o zi sau saptamina... Vreau sa te aud.
...Nu mai doream sa vorbesc, te ascultam. Era ceva magic in ceea ce spuneai sau, ma bine zis, in ceea cum spuneai. Erai tu, doar tu, si te recunosteam prin vorba ta. Ma indragosteam a nu stiu cita oara de tine prin felul in care spuneai ceva: te iubeam in cuvinte, si prin cuvinte iti intelegeam sufletul tau, existenta ta. Aceste cuvinte imi readuceau in fata mea un Univers intreg ingropat cindva sub Tristete si Timp. Chiar si de sufeream, nu imi parea rau: dimpotriva, admiram fiecare sunet, vocala, compozitie sonora. Erai iarasi tu, doar tu si cuvintele ce le spuneai! Si cit de bine o faceai!.. Indrazneam a crede ca sunt un mut ce poate auzi cele spuse in jurul lui si ce admira posibilitatile altora. Asa te admiram eu si nu indrazneam sa te intrerup. Incercam sa inregistrez in memorie vocea ta suava, ea ma facea sa traiesc cu adevarat...
