Sa te pierd

Nu vreau sa te pierd! In fiecare zi ma ciocnesc de acest gind, iar repetarea lui ma innebuneste. E de ajuns sa imi imaginez cum as putea privi lumea din jur fara a te sti constienta de dragostea mea si inima mi se umple de lacrimi. O durerea launtrica ma sfisie in acea clipa si nu mai cred sa pot fugi de ea. Un univers palid si lipsit de sens imi apare in jur. Lumea devine limitata de un alb-negru, culorile isi pierd nuanta, se sterg si... nu vreau sa te pierd.
Am devenit demult un ateu: cred doar in tine, in noi doi si in ceea ce ar putea exista atita timp cit vom fi impreuna. Oare nu simti dragostea mea? Nu te intrebai niciodata ce te insoteste mereu si ramine, totodata, intotdeauna in umbra? Nu ai simtit acea adierea usoara ce te saruta dulce in fiecare dimineata? E patima mea, e sufletul meu: te protejeaza... Iar raza cea de Soare ce iti atinge obrazul? Nu ti-ai dat seama ca este un complice de al meu?... Un cintec ce il fredonez acum l-am fredonat si eu... Si, atunci cind zimbesti, nu crezi ca zimbesc si eu?... Chiar poti trai fara a remarca acest sentiment straniu si inexplicabil?... Nu ti-a soptit Ploaia cite lacrimi au ramas neplinse, inabusite si nemarturisite nimanui?...
Apoi incerc sa presupun unde esti acum. Te gindesti la mine? Mai exist pentru tine asa cum existi si tu pentru mine?.. Ai uitat? 
Vreau sa iti vorbesc, vocea ta m-ar linisti. Stiu ca ma vei asculta.
Dar... ma vei intelege oare?...

Spune-mi tu

Era un timp bolnavicios. O caldura nefireasca a cuprins orasul, era ziua cind ai plecat. Anume atunci am realizat ce inseamna sa fiu fara tine. De fapt, abia atunci incepeam sa realizezi ce ar insemna aceasta. "Am inceput sa invat sa traiesc fara tine", spunea cineva. Eu nu puteam invata, nu imi reusea. Ma impiedicam zilnic de un semn de intrebare. Nu puteam gasi raspunsul: cum sa continui fara tine? Si anume atunci o caldura bolnavicioasa se asternea deasupra noastra; eram cuprinsi de naduful greutatii din jur. Totul a devenit ireal, virtual, ceva fantasmagoric exista in jur. Nu parea sa fie o realitate. Acum stiu raspunsul: nu puteam percepe realitatea fara de tine. Iar reactia fireasca a organismului era de a se apara, de aceea si a "uitat" sa inteleaga o realite dureroasa din jurul sau. Visu a devenit realitate si vice-versa, realitatea avea culori pale, totul se amesteca... apoi un caleidoscop intreg de evenimente reale/ireale s-a succedat. Nu mai tin minte sa fi putut descifra ce a existat cu adevarat si unde era hotarul subtire, fragil: existenta sau fictiune...
Acum sunt obosit: o stabilitate aparentapare pare sa se fi instaurat. Timpul nu mai este bolnavicios, iar tu revii in vis mai des... sau in realitate? Te rog, spune-mi tu...

Te-am visat

In noaptea aceasta te-am visat. O melancolie dulce, usoara, abia sesizabila m-a cuprins. Nu mai stiam unde eram si ce faceam. Eram  noi doi, asa precum era cindva. Era o lume creata de doi vesnic indragostiti, de doi romantici incurabili, de doua suflete indragostite. Era o melodie cintata de un batrin si renumit artisit - cintecul vesniciei pretinse, un sentiment pierdut. Era o durere ce strapunge inima si nu mai lasa loc de altceva decit un regret ce te face sa pierzi perceptia realitatii fara de tine, un plins inabusit ce te face sa tresari in mijlocul noptii...Cit de mult ma durea si ma doare. Vorba cintecului "Imi e dor si doare".
Dar era si o fericire de a te revedea - da a-ti putea cinta melodia dragostei noastre, de a iti vorbi si de a te simti atit de aproape, atit de fericita impreuna cu mine, de a iti citi in ochi placerea ascunsa de a ma revedea. Era si un sarut, un sarut adevarat ce ne-a unit pe veci, ce a facut posibil aparitia acestui sentiment ce ne-a unit si ce a trezit atitea emotii incomparabile, atita fericire.

Si as vrea sa pastrez acum doar aceasta fericire de a te fi revazut si de a te fi iubit atit de mult... Dar, nu imi reuseste, caci inca te mai iubesc. Iar tu?.. Ma doare.

Flori de toamna

Anume toamna te-am cunoscut.
Nu?.. Chiar de nu era toamna, anume acest anotimp pusese stapinire pe mine: ma aflam in toamna existentei mele fara de tine. Dar ai venit tu si totul a inflorit. Da, anume asa: flori de toamna. Erau multe si frumoase, atit de promitatoare, dar si indiferente fata de timpul calendaristic. Erau albe, sa fi fost un semn?.. Am simtit ca am depasit o noua toamna din viata mea si nu mai urma acea iarna atit de friguroasa si de cumplita... urma sa sfidam regulile naturei si sa revenim intr-o primavara unica: primavara noastra. Evident, am reusit: a fost cea mai stranie si fericita primavara din vietile noastre! Totul era primavaratic: vintul, soarele, florile, viata, totul se nastea si doar calendarul trada realitatea.
Nu aveam timp sa-l observam: melodia dragostei noastre isi dezvaluia acordurile - eram noi doi si acest lucru era suficient. Zburam in acea primavara si nu aveam nevoie de nimeni: matematica existentei noastre era dublata si, odata cu ea, fericirea noastra.
Scriu si zimbesc, caci nu pot sa nu imi reamintesc de acea fericire infinita, de puterea ce ne unea impreuna si de ochii tai ce imi zimbeau in acea primavara... Vrei sa stii cu ce as putea compara acel anotimp? Frinturi de imagini, senzatii se grabesc sa imi ajute sa construiesc o comparatie: era precum... un foc de artificiu, adierea unui zbor de fluturas, o lumina cumplita in miez de noapte, o imbratisare ascunsa, un zimbet sincer, o atingere senzuala, o caldura launtrica ce o simti doar atunci cind esti cu sufletul tau pereche alaturi...
Acum sunt prea obosit pentru a incerca sa gasesc o comparatie mai reusita: dar a fost ceva ce ne apartine si ce nu vreau sa pierd in viltoarea unui nou inceput de toamna, in care sper sa gasesc primavara.

Azi vreau sa fiu fericit

Azi doresc sa fiu vesel: nu vreau sa fiu trist si disperat, vreau sa zimbesc si sa uit de toate durerile si esecurile mele. Azi vreau sa fie chef, sarbaoare si veselie, multa veselie... sa curga buna dispozitie pretutindeni si sa aud hohote de ris. Vreau sa zimbesc soarelui si vintul sa imi preia surisul, ducindu-l hat departe peste dealuri. Sa il auda toti acei care sunt departe, sa se bucure si ei cu mine! Nu vreau sa fiu trisit, uit de toate cele rele si ma arunc in betia veseliei - ce bine e !
Si voi reusi: stii de ce? Pentru ca cei mai frumosi ochi vor fi linga mine - ochii tai!
Pentru ca cea mai frumoasa voce va sopti ceva pentru mine - vocea ta! Pentru ca cea mai suava si dulce melodie va fi in jurul meu - melodia ce o vei inghina tu!
Pentru ca cea mai fina atingere va atinge fata mea - tingerea degetelor tale!
Pentru ca cea mai frumoasa fiinta va fi a mea - tu vei fi alaturi!

Pentru ca existi.., imi imaginez ca esti cu mine...
Pentru ca doar asa sunt fericit.., incerc sa visez ca suntem impreuna.
Pentru ca ai putea sa imi vorbesti, continui sa cred ca o faci pentru a ma simti fericit.
Pentru ca ai putea sa ma privesti, incerc sa cred ca nu m-ai uitat si ma revezi in visele tale...
Pentru ca ne-am iubit... retraiesc clipele traite impreuna.

... Azi vreau sa fiu fericit, chiar daca stiu ca nu esti linga mine. Poate asa vei auzi undeva fericirea mea si vei intelege ca, de fapt, nu sunt.
Si atunci vei veni la mine.

Femeia din trecut

Nu eram aici, ci in trecut. Acolo erai tu si aveam posibilitatea de a te regasi si de a-ti vorbi din nou. De ce? Nu mai stiu si nu imi era dat sa stiu de ce mi se acorda o a dou sansa, dar eram constient ca ma regaseam in trecutul in care tu puteai fi din nou linga mine... Eram confuz: nu realizam unde si cind eram... Am pierdut ceva timp pentru a intelege totul: unde ma aflu, ce fac, cine era in jurul meu, de ce sunt aici si, ce ar trebui sa fac.
Am inceput sa te caut, imi dadeam seama de importanta sansei acordate: mi se daduse posibilitatea de a te regasi si de a repara greseala (poate) unei vieti intregi, comisa cindva: greseala ce a costat prea scump. Posibil, anume acest lucru a fost hotaritor in a ne uni din nou, in a ne da posibilitatea unica de a vorbi si de a crea ceva unic si irepetabil, ceva ce s-a pierdut, iar acum, prin aceasta minune, putea fi recreat... trebuia sa te caut si sa te gasesc pentru a incerca sa repar totul, sa fiu din nou linga tine...
Bizar, insa nu imi amintem numele tau, acest lucru imi ingreuna cautarile: oamenii sunt deprinsi sa se caute cunoscindu-si numele. Imi parea straniu: nu ai nevoie de un nume pentru a recunoaste dragostea unei vieti intregi, anume acea a doua jumatate... Dar eram sigur: de indata ce te revedeam, as fi stiut indata ca esti tu. Deci, te cautam fara nume si incercam sa te gasesc. I-am vazut pe multi: prieteni, cunscuti, amici, oameni deja parca uitati ce reapareau si ma resalutatu asa cum facuse cindva si carora trebuia sa le raspund ceva, niste fraze, banalitati, ceva lipsit de sens.. te cautam fara a-ti cunoaste numele, dar, in acelasi timp, cunoscindu-te cel mai bine, stiindu-te unica si iubindu-te atit de mult!... Aveam nevoie de tine si realizam ca trebuia acum sa te gasesc, o alta sansa de a intregi totul nu as fi avut-o niciodata. Cit de mult voiam sa te gasesc!..
Cred ca eram aproape de a te afla, imi parea ca sunt la doi pasi de a te revedea... Cel putin, asa mi se parea mie. Dar nu a fost sa fie si am revenit in lumea mea, eram in prezent... Am incercat sa realizezi unde esti acum... A inceput sa ma doara: stii de ce? Pentru ca nu as fi putut sa ta gasesc niciodata in trecut, in prezent sau sa fim in doi intr-un viitor... eram intr-un labirint omenesc si abia acum am constientizat ca nu ai existat niciodata, ai fost doar o fantasma de care aveam nevoie in trecut, ma doare lipsa ta din prezent si esti doar o inchipuire cu care as fi putut sa construiesc o viata in viitor, sa creez un destin si sa fiu fericit...

Dar ma intreb atunci: de ce am revenit sa te caut in trecut?... sa fie oare un semn pentru un alt viitor?...

Fugim

Fugim?.. Unde?.. Adeseori nici noi nu putem raspunde la aceasta intrebare. Ne grabim si depasim atitea lucruri frumoase, pur si simplu nu reusim sa le observam, nu vrem sa o facem! De ce?.. La ce bun sa le observam...
Ne grabim si nu mai dorim sa reusim sa vedem ceea ce este evident si frumos, ceea ce trebuie de observat: o adiere de vint, un cuvint frumos sau o privire binevoitoare. Vai de  noi si de dorinta noastra nesabuita de a avea totul si de a cauta noi senzatii in reusita.
Nu vrem sa facem nici o cedare, nu mai avem timp sa ne oprim si sa incercam sa ne privim in ochi: am descoperi acolo mult mai multe taine... si atitea lucruri frumoase, nu?
...Apoi iarasi vine o noua saptamina si incepem din nou acelasi drum spre pierzanie si spre uitare de omenesc, de banalizare a unei dragoste ce era sa se nasca o zi in urma... Cui ii mai trebuie ea? La ce bun sa o cultivam daca nu avem timp sa o ocrotim si sa o pastram. Vai de ea! Mai bine nici nu s-ar nastea, nu?
Depasim o depresie mintind-o si mintindu-ne pe noi insine. Apoi va veni alta si istoria se va repeta. Cit vom rezista oare?
... Un soare rasare deasupra noastra si iarasi se pierde intr-un orizont grabit, prea grabit. Si, in fine, ne intrebam, la ce bun acel soare daca avem lumina electrica... Si totul se invirte, se incepe, continua, revine, trece, zboara si iarasi incepe... Miscare, atita miscare in jur! Nu mai avem timp sa facem altceva decit doar sa ne miscam! Fugim, ne agitam, sarim, zburam si nu ne mai oprim... La ce bun sa ne oprim? De ce sa o facem, nu mai avem nevoie de pauze, doar inainte si iarsi inainte... Dar, spre ce?...
Cineva se va opri intr-o zi si va descoperi ca nu ne mai putem opri. In ziua aceea va fi prea tirziu. Sau deja este?... Apropo, nu uita sa il suni, el are nevoie de tine. Asteapta sa te opresti.

Departe

Ai plecat?.. Nu stiu.

M-ai uitat?.. Cred asi muri, daca s-ar intimpla.
Nu ma mai iubesti?.. Posibil, dar nu pot schimba acest lucru.
Pretinzi ca nu ma mai stii?.. Nu vreau sa cred aceasta.
Citesti acum aceste rinduri?.. M-as simti cel mai fericit pamintean.
Zimbesti?.. Ar insemna ca am stiut sa te fac atit de frumoasa si as fi gelos in acelasi timp. Stii de ce gelos? Pentru ca l-as face fericiti pe acel ce este acum linga tine (este?). El ar putea sa iti fure acest zimbet, ce, de fapt, imi apartine mie.
Cit de mult imi doresc acum sa te vad zimbind. As fi sigur ca mi-ai zimbi doar mie, iar eu mi-asi permite sa fiu egoist. Te iubesc prea mult pentru a putea sa impart cu cineva zimbetul tau.
Unde esti?.. Ma doare sa raspund... ma doare sa imi amintesc ca nu esti linga mine. Si daca nu esti aici, atunci... unde esti? Departe. Doare.
Visezi?.. Vai, cit de mult mi-as dori sa visezi, sa poti rupe din inconstientul tau amintirile legate de noi. Anume in vis (cel putin) voi sti ca ma revezi si suntem fericiti.

Iubesti pe altcineva?.. Sa mi-o spui tu, poate, dupa ce vei gasi raspunsul la aceasta intrebare undeva adinc in inima ta. Dar nu te grabi, posibil este cel mai important raspuns din viata noastra. Te rog, nu te grabi...
De ce atitea intrebari?.. Pentru ca ma doare si esti departe, atit de departe de mine incit nu imi ajunge nici puterea gindului pentru a te regasi.

Sper sa citesti

Te iubesc: asa cum nu am mai iubit. Stiu ca nu ma auzi acum si nu poti citi aceste rinduri. Nu cred ca ai putea sa le gasesti si sa le citesti. Si chiar de o vei face, vei crede ca le scriu alteia - nu tie. Te vei insela, dar vei putea accepta aceasta minciuna mai usor decit adevarul pe care ti-l declar acum: te iubesc.
Si stii cum te iubesc? Ascund totul, de parca mi-ar fi frica sa nu distrug dragostea mea odata ce o voi dezlantui din sufletul meu.
Si ma doare: vrei sa stii de ce? Deoarece nu stii ca iti scriu tie aceste rinduri si anume tu ar trebui sa accepti dragostea mea.
Si o vei accepta oare?.. Dupa atita timp, ai putea spune si tu: te iubesc ?.. Ai putea sa intelegi cu adevarat cui ii scriu aceste rinduri si cit de multe am incercat sa invesnicesc prin aceste cuvinte?...
Te iubesc si zimbesc acum. O fac atunci cind ma gindesc la tine. Zimbetul incearca sa raspunda amintirilor ce imi apar. Esti tu si eu - suntem noi.
Realizez un lucru extraordinar de dureros in esenta - anume atunci a fost timpul cel mai fericit din viata noastra, anum atunci cind eram tu si eu, cind eram noi doi. Doar atunci am trait, am avut parte de sentimentele cele mai deosebite, cele mai diferite, incomparabile cu celelalte senzatii trecatoare.
O amintire nu poate sa o inlocuiasca pe alta - ele vin, se succeda lin in constiinta mea. Te vad adeseori, te vad fericita, iubita si atit de frumoasa! Esti fina si atit de aproape de mine! Asa, precum nu ai mai fost niciodata de cineva. Si acel cineva sunt eu. Ma simt cel mai fericit printre paminteni, esti cu mine. Punct...
As dori sa pun punct aici, dar mi se primesc doar trei. De ce?
Sper sa citesti aceste rinduri si sa stii cit de mult te iubesc.