v=Te11UaHOHMQ'}]}" >

miercuri, 23 decembrie 2009

Scrisoare pentru Mos Craciun

Cred in Mos Craciun, intotdeauna am crezut. Sunt sigur ca el vine in fiece an la copii cuminti si adultii cumpatati pentru a le aduce cadouri. Adutii nu intotdeauna primesc in dar obiecte, ar putea sa primeasca si multa dragoste, intelegere sau pace in suflet.
...Nu am fost cuminte anul acesta, nu cred ca Mos Craciun va putea sa imi aduca ceva in dar. El trece doar pe la adultii cumpatati, echilibrati si ce au stiut sa-si aranjeze cu multa intelepciune viata in anul ce a trecut... nu toti merita sa il primeasca pe Mos Craciun in seara magica. Stiu aceasta, si, totusi, ii scriu o scrisoare mosului... vreau sa imi cer iertare si sa ii cer multa... liniste. Vreau sa pot face alegerea cuvenita in viata si sa stiu a o face corect...
...nu iti cer cadouri mosule, vreau doar liniste, intelegere, multa pace in sufletul meu si... inca ceva. Te rog, vreau multa dragoste adevarata. Da, am nevoie anume de ea - acea dragoste ce vine doar o data in viata si ce nu poate nicidecum sa se repete vreodata, acea dragoste ce te face sa te cufunzi in ochii persoane iubite si de unde nu mai vreai sa revii, acea dragoste ce te face sa nu observi ploaia de afara sau nici melancolia de toamna. Am nevoie de acea dragoste ce o poti impartasi cu adevarat doar cu o singura persoana din acest univers, acea dragoste ce te face sa simti cu adevarat ca traiesti pentru cineva, iar acel cineva traieste pentru tine... O iubire speciala, intr-o seara speciala de sarbatori... Vreau sa o simt (din nou?) asa cum ar putea sa o simta si sa o traiasca un simplu pamintean, un om ce nu a fost cuminte, dar doreste din tot sufletul sa primeasca si el un cadou de sarbatori...
Va citi oare mosul scrisoarea mea? Va fi oare capabil sa imi inteleaga durerea? Va dori oare sa ma ierte si sa imi aduca un cadou si mie... doar o doza de mai bine, nimic mai mult, doar de aceasta am nevoie, draga Mos Craciun.

vineri, 11 decembrie 2009

Cind eram la imperfect


Cind eram doar tu si eu, lumea devenea plina de sens si de iubire. In acel moment timpul nu mai avea nici o semnificatie pentru noi doi: ambii zimbeam, caci nu mai aveam nevoie de el. Contai dar tu si eu: doua stelute ce au fost semanate pe bolta lumii si ce au stiut sa se regaseasca intr-un tot intreg. De ce "regaseasca"? Pentru ca stim ambii marele secret al dragostei noastre: am fost cindva un tot intreg, un suflet unic inseparabil... In alta lume, in alta viata sau in alt univers, dar stim mult prea bine cit de mult ne-am dorit si cit de puternici eram atunci cind puteam forma un tot intreg!
Cind eram noi doi, timpul isi oprea mersul sau obisnuit. Nu se incumeta sa-si puna amprenta sa pe aceasta minune a carei martor devenea - minunea iubirii noastre. Sau ne parea doar noua?... Cert este ca nimic nu mai conta atunci: erai iarasi tu si eu - acele doua fiinte insetate de amor.
Cind eram impreuna, aveam un univers mic de impartasit. Era minuscul, abia de incapeam noi doi in el, dar era al nostru si conta mult mai mult decit oricare alt univers din lumea-intreaga. Ne regaseam in el si ne cunosteam reciproc asa cum eram noi: cu defectele si cu calitatile noastre firesti. Dar... sa nu uiti ca gaseam doar calitati si nu ne pasa de celelalte...
De ce eram?.. Pentru ca nu pot sa cred ca totul s-a sfirsit. Nu vreau sa-mi perit asa ceva. Ramin sa te astept la marginea universului nostru... Hai, vino, te rog, nu ma lasa sa fiu iubit doar la imperfect... doare sa fii iubit la imperfect.

duminică, 6 decembrie 2009

Ninsoare


A nins! era asa de frumos, asa de enigmatic si atit de trist!... De ce "trist"?... Pentru ca ningea nu doar peste case, vai, copaci si oameni. Ningea si peste mine, peste tine, peste noi doi. Ma intristam. Toti se bucurau de acele prime picaturi inghetate si cristalizate ce apartineau unei ploii ce s-a ratacit in iarna si a devenit ninsoare. Toti erau veseli si zimbeau. Ii inteleg: era cu adevarat frumos si ninsoarea parea sa fie daruita in acea zi tuturor celor ce mai continua sa iubeasca si sa creada in fericire! Insa eu nu puteam zimbi. Ningea peste noi doi: aceasta ninsoare ne indeparata, ne facea straini, ea incerca sa acopere dragostea noastra, iubirea demna de invidiat parea sa dispara sub aceasta ninsoare... Te pierdeam, te indepartai cu fiece fulgusor ascutit cazut din cer. Se infigeau adinc in suprafata frageda si ramineau strins lipiti de ceea ce atit de mult doream sa pastram noi doi... Ningea peste iubirea noastra si nu puteam nimic sa fac: ma simteam un las, un nemernic, o nulitate. De ce nu puteam sa impiedic acest lucru? De ce stateam fara a nu intreprinde nimic?... Cert, era deja pre tirziu, iar fulgii ascutit tot se infigeau, iar ninsoare continua... Ma durea raceala noastra, raceala ce era emanata de fulgii reci.
...Parea ca totul e pierdut si nu mai pot simti ceea ce am simtit cindva. Stratul de zapada tinea mortis sa ma convinga ca dragostea a murit, ingropata sub povara rece si umeda a acestor fulgi. La un moment dat am crezut ca totul s-a sfirsit: am pierdut ambii in acest mic razboi cu viata... dar, brusc, am realizat ceva: am inteles ca inca te mai iubesc, ca acest strat de incertitudine si raceala alba nu e vesnic... Si stii de ce? Pentru ca a rasarit Soarele si zapada nu poate raminea vesnic. Si de chiar va fi sa astept un veac, voi sti ca intr-o zi, mai devreme sau mai tirziu, ea se va topi dezgolind adevarata fata a esentei noastre - Iubirea ta si a mea...
Simti si tu ?...

miercuri, 2 decembrie 2009

Muzica


Cind o aud - aceasta meodie atit de trista, dar si atit de frumoasa - ma gindesc la tine. Gindul meu se asterne mult departe, pleaca undeva dupa nori si vai, undeva hat departe... nici nu reusesc sa ii urmez calea... e foarte grabit si, in plus, pleaca atit de departe!... Incearca, poate, sa revina in trecut pentru a te gasi... sau poate te cauta in prezentul nostru continuu - in acest timp intins si cleios ce pare a fi extensibil pina la infinit. Nu prea stiu, dar ma pierd: da, ma pierd pe mine-insumi cind aud aceasta melodie. Ea imi aduce aminte de sensul vietii, de esenta existentei umane, de marea taina a fericirii terestre. Nu vreau, dar zimbesc: surisul apare ca un reflex pe fata mea in acel moment. Si nu e nimeni in jur pentru a-l putea descifra, nimeni niciodata nu va intelege de ce si cum zimbesc in acel moment. E un cod secret ce il cunosti doar tu, si doar tu ai putea sa patrunzi in esenta acestui zimbet enigmatic...
Si iarasi aceasta melodie... Este cel mai frumos lucru ce s-ar putea intimpla in viata mea: ea mi te aduce linga mine asa cum te iubeam atunci: sincera, fina si atit de frumosa, atit de unica, incit chiar si dupa a te fi cunoscut odata, ma indoiesc de existenta ta... unde esti?

joi, 26 noiembrie 2009

Zimbesc


Ma trezesc, te-am visat.. ce dulce erai acolo, in vis... Si erai doar a mea... Dar trebuie sa ma grabesc, o noua zi incearca sa intre cu realitatea ei la mine in casa. Incearca sa te alunge, dar nu ii reuseste. Imi aduc aminte de zimbetul tau, zimbesc si eu... Intru in autobus, ma asez si, brusc, iti vad ochii!.. Iarasi zimbesc, iar autobusul isi continua miscarea somnoroasa... Metrou, autobus, si din nou fug undeva. Nu prea am timp sa reanalizez visul, dar stiu ca undeva, acolo, ai fost tu... Merg la dreapta, apoi la stinga, si iarasi la dreapta. In sfirsit, am ajuns, ma asez... lucrez... uit de totul si de toate caci lucrez, dar, totusi, zimbesc (mi-am reamintit de tine). Ma asez din nou, lucrez, fug, ma asez, la dreapta, la stinga, mai jos, iarasi lucrez... ramin prizonierul propriului serviciu si infinitatea de timp ce se scurge trece, parca, pe alaturi. Iarasi fug undeva, iarasi caut ceva si, in sfirsit, gasesc putere pentru a mai lucra... Sunt obosit, revin acasa: autobus, metrou, autobus, iarasi caut ceva... obosit, foarte obosit.
Dar stii ceva? Din nou zimbesc, caci imi aduc aminte de dragostea noastra si de tine...
Cit de mult te iubesc!

miercuri, 18 noiembrie 2009

Incrustatie


Te aud acum, iti simt fiecare cuvint, fiecare litera, fiice sunet ce se rostogolieste lin si incet patrunzind in suflet. Cuvintele tale isi cauta locul lor si se opresc in inima mea. Acolo le simt si acolo se aseaza aidoma copiilor cuminti ce revin acasa la parinti. Incerc sa le recitesc, dar nu imi reuseste sa redau accentul tau, nu pot sa le readuc la viata lor, doar tu stiai cum si ce sa pronunti. Privesc literele, ma joc cu ele si incerc sa astern un alt cuvint in inima mea: dar nu mi se primeste. Doar tu ai dreptul si puterea de a o face: cuvintele au fost spuse de tine. Au fost sincere, venite din inima ta, deci veridicitatea lor nu se lasa manipulata. Ramin asa, precum le-ai pronuntat tu cindva. Vor sta vesnic in asteptarea stapinei lor, in asteptarea ta. Nu voi putea si nu voi dori sa le schimb: voi astepta sa o faci tu, daca va fi sa te vad vreodata...
Si atunci, stii atunci ce te voi ruga?... Sa nu schimbi nimic si sa lasi incrustate pe veci cuvintele Te iubesc... Dar, vei veni oare?... 

marți, 10 noiembrie 2009

Daruieste Soarelui un zambet


As vrea sa-ti fiu mereu alaturi, sa-ti ascult soaptele tacute ce uneori spun atat de multe, sa-ti privesc ochii care ascund in tine o mare a IUBIRII, sa-ti sarut buzele care ami soptesc in noapte,sa-ti simt caldura trupului tau atunci cind mi-e frig...
As vrea sa-ti alung tristetea prin prezenta mea si sa-ti darui tot cei mai bun : Zambetul,Dragostea si pe mine . Stiu ca te inndoiesti de Iubirea mea,de sentimentele mele , dar vreau sa stii ca insemni pentru mine mult mai mult decit ti-as putea spune. Ai rabdare si nu dispera: anume acel unic moment al vietii noastre se va repeta cu mai multa pasiune si dorinta. Nu fi trist... Zambeste... Daruieste Soarelui un zambet...

Nebunie frumoasa



Nu mai stiu cum sa-ti mai spun ca am nevoie de tine in fiecare zi... Uneori am impresia ca ma respingi, alteori ca ma iubesti...(?)
Simt incertitudine atunci cind nu esti disponibil , simt gelozie atunci cind nu-mi vorbesti , simt ca ami lipsesti tot mai mult si asta ma inebuneste... Da , sunt nebuna dupa tine , dar este nebunie frumoasa... Sper doar sa ma intelegi corect

duminică, 8 noiembrie 2009

Trist si batrin


Am devenit trist. Si atunci cind sunt trist ma simt foarte batrin, o povara nevazuta se asterne pe spinarea si bratele mele: imi pare ca imbatrinesc cu vreo 100 de ani... Imi pare totul atit de indepartat, atit de ireal si trist... Nu mai pot schimba nimic din cele intimplate, iar timp pentru a intoarce totul inapoi nu ma am. Pur si simplu sunt prea batrin si trist. Dar, in schimb, stiu a zimbi: imi aduc aminte de cele intimplate, de toti anii de fericire si tinerete traiti cu tine si realizez cit de mult ne-am iubit. Apoi iarasi zimbesc, cu toate ca sunt trist. Un gind nu imi da pace: sa fi fost acel timp anume acel unic si irepetabil moment al vietii pentru care a meritat sa traiesc?... Un altul nu va mai fi niciodata?.. Acest gind ma sfisie, simt o lama rece de cutit, un fior de teama. Si de ce sunt atit de batrin acum? De ce sunt atit de trist? Si de ce, totusi, zimbesc?.. Amintirile se amesteca, nu-mi dau pace, dau cu toate navala si ma lasa intr-o stare dulce, dar si bolnavicioasa de unul singur. Daca ai fi alatri, m-ai ajuta sa le asez in ordinea cuvenita si sa la admir, sa le admir doar si dar cu tine!.. Singur nu reusesc sa o fac: ma pierd, devin trist si batrin, atit de batrin fara tine...

joi, 5 noiembrie 2009

La marginea noptii


Am nevoie de tine. Sunt singur intr-o imposibilitatea de a iti vorbi si de a te revedea... dar, adeseori, vad cum imi zimbesti. Imi imaginez cum o faci si acum...  Esti deosebita, diferita si zimbetul iti este unic. Unul, de multe ori, nevazut pentru ceilalti: enigmatic, gingas, vesel, special si atit de natural! O sinceritate si o adiere de iubire vine odata cu el: te simt in acel moment de parca ai fi linga mine... Dar nu esti, ma vad trist si obosit... Atunci zimbesc si eu, undeva in firea mea, stiind ca aceasta imi va ajuta sa depasesc aceasta clipa fara tine... si apoi inca una, si inca... sa iti vorbesc, vreau sa iti vorbesc: ti-as povesti despre toate: durere, tristete, singuratate si chiar nebunie. Dar, m-ai asculta oare? Si, cel mai important, m-ai auzi asa precum se aud doi muti indragostiti? Ai dori sa intelegi marea taina a existentei umane: taina unei iubiri nemarginite, infinite si, in acelasi timp, ce incape intr-o simpla inima umana?.. Iar tu, cum te simti? Cui ii daruiesti acum prezenta ta? Merita surisul tau de a fi daruit acum?.. Zimbesti asa precum atunci?.. Esti fericita? Sunt atitea semne de intrebare, atit de mult si atita durere in jurul meu ce nu doreste sa plece, ramine linga mine...
Probabil nu ai timp. Te grbesti spre intilnirea unei alte zile, un nou inceput apare la orizont: soarele nu poate sa-si opreasca mersul sau firesc, iar ploaia nu poate sa plinga vesnic. Ramin doar eu la marginea noptii, te astept acolo si iti simt lipsa.

Am obosit


Am obosit. Nu vreau sa fiu trist, dar oboseala aduce cu sine si tristetea... De ce?.. Probabil, sufletul realizeaza imposibilitatea infaptuirii anumitor dorinte si, ca urmare, vine si tristetea... Deci, ce spuneam? Ah, da: sunt epuizat. Acum ma regasesc in poezia lui George Bacovia:ne mai vreau nimic decit sa ma lasati sa ma odihnesc, nu pot sa vreau altceva... Secundele trec foarte incet, ele se preling aidoma unpor picaturi lipicioase de nu mai stiu ce substanta intunecata... Unu... doi... trei... E o miscare cadentata, bolnavicioasa a timpului ce curge incet si apasator. Nu vrei nimic sa stii si sa auzi acum: vrei doar liniste, pace, repaos si ... multa tacere. Esti obosit, privesti in jur in imposibilitatea de a schimba ceva: nu vrei sa depui inca un efort, e suficient ceea ce deja ai facut pina acum. Vrei multa Liniste si tacere... nu crezi sa iti poti reaminti cind ultima data te simteai astfel. Nici nu vrei, caci esti obosit. La extrem. Nu vrei sa gindesti. Frazele si gindurile tale devin tot mai scurte. Iata si in sfirsit o pauza atit de dorita... te las sa te odihnesti, stiu ca nu mai poti continua asa... sper sa te revad in vis si... adorm.

luni, 2 noiembrie 2009

Am desenat inima ta


Am desenat inima ta. Era mare si plina de viata. I-am adaugat multa culoare rosie - voiam sa fii si mai puternica. Apoi am mai pus si un pic de tristete: doar un pic, atit, cit sa iti ajunga pentru a fi sensibila la ceea ce iti spun eu. Astfel vei intelege tristetea mea. Apoi am incercuit-o de cuvintele mele: voiam sa ma intelegi si sa ma poti asculta. Cuvintele mele merg direct spre inima ta, nu le ignora! Am adaugat si un vers linga ea: in asa fel vei citi poezia ce ti-o scriu. Versurile le vei auzi cu inima si anume ea iti va traduce sensul adinc al cuvintelor mele... sensul iubirii nu-l auzi decit doar cu inima. Am desenat si multa muzica: nu exista sentimente fara muzica. Ea te insoteste mereu, atit timp cit continui sa traiesti cu adevarat niste sentimente adevarate. Nu am uitat nici de flori - fara ele nu te-as putea imagina. Mereu te-am privit ca o floare: gratia unei frumuseti naturale nu as putea sa o redau altfel. Am incercat sa iti desenez si zimbetul tau acolo: vreau sa te vad fericita, surisul tau il compar cu zgomotul vesel al unui izvoras nou-aparut. Are atita putere si gratie in el!
In sfirsit am desenat inima ta. Imi parea ca am reusit sa o fac bine. Am vrut sa iti vorbesc pentru a-ti arata toate cele reusite pe hirtie. Dar nu am reusit caci ai plecat... Iar eu am ramas doar cu inima ta desenata. O tin acum linga mine si incerc sa cred ca nu s-a schimbat de atunci. E la fel?..   

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Ploaia


Ploaia imi aduce aminte de tine, ea se asterne pe timpanele mele ca o stofa fina adusa de undeva din Orient. Ii simt chemarea, strigatul inabusit ce vine de undeva din ceruri. Ma cheama. Unde? Sa fie acolo unde stai acum tu sau acolo unde ar trebui sa fim noi impreuna?... Nu mai stiu, dar o aud de fiecare data cind vine la mine la fereastra. Incearca sa imi sopteasca de fiecare dat ceva ascuns, un secret ce il stie doar ea. Incerc sa nu ii acord importanta, continuu sa pretind a fi ocupat cu ceva. Ea insista si daca nu ii atrag atentia cuvenita incepe sa plinga. Atunci mi se face deodata trist - incerc sa o potolesc, dar, de fapt, imi dau seama cit de zadarnice imi sunt incercarile: ea plinge in unison cu sufletul meu. Ea plinge tot asa precum o face el cind realizeaza ca nu esti linga mine...
Ploaia imi reaminteste de tine: erai atunci cea mai frumoasa femeie de pe Terra si erai doar a mea! Iar ploaia a ramas pe veci complicele iubirii noastre impartasite in acea zi!... Cum as putea sa nu o inteleg: ea plinge pentru a regreta inca o data despartirea celor doua suflete menite sa fie impreuna. Cum pot sa ii explic ei acum ca nu esti linga mine?.. Cum as mai reusi sa o fac?...
Ploaia imi bocaneste la fereastra: se cere inauntru, vrea sa imi vorbeasca despre tine. Nu pot sa o refuz, chiar daca stiu ca o sa ma doara... mult. Ii simt racoarea - vrea sa imi reaminteasca de suflul tau, ii simt sinceritatea - vrea sa imi indice loialitatea ta, ii simt picaturile reci - vrea sa imi readuca lacrimile noastre, apoi iti simt parfumul tau, iti aud vocea si ma pierd in chipul tau... ploaia a stiut sa te readuca la mine si sa-ti sculpteze chipul, il vad stropit de aceste picaturi...
... Ma doare, dar trebuie sa inchid fereastra. Nu pot sa traiesc cu imaginea ta, proiectata de ploaie - as suferi prea mult. Odaia devine brusc trista si intunecata, iar ploaia continua sa te cheme...
Intr-un sfirsit ea ma pareseste, mai insista un pic, dar stie ca e timpul sa plece. Eu ii zimbesc la plecare si ii intind mina: poate aceste picaturi vor ajunge la tine, si tu, ca si mine, vei zimbi acum la auzul vocii triste a ploii - vocii iubirii mele.

joi, 22 octombrie 2009

De ce te iubesc

De ce te iubesc? Poate de acee ca esti ca vintul: pot sa te simt oriunde nu m-as ascunde. Iar acolo unde nu poate ajunge el, tu stii sa patrunzi in mintea mea si ma scuturi usor, lin, amintindu-mi clipele petrecute in doi...
Dar poate te iubesc pentru ca esti ca Soarele?... Ma incalzesti cu vorba ta si nu uiti niciodata sa rasari in fiecare dimineata cit de obosita nu ai fi. Si chiar de nu est linga mine, iti simt razele tale de parca ma atingi usor anume tu, anume acum... si esti atit de fina!
Sa fie pentru faptul ca stii a ma asculta?... Devii cel mai tacut mut din lume si ma faci sa inteleg cit de mult insemni pentru mine. Ma asculti, ma intrebi si apoi... zimbesti pentru a ma sustine.
Te iubesc pentru grija ta. Devii cea mai atenta si cea mai grijulie pasarica ce isi ingrijeste cuibul, esti ca ea - la fel de usoara si organizata.
Te iubesc pentru ca esti ca nimeni altcineva. Un exemplu unic de frumusete si gingasie, de intelegere si atentie, de inteligenta si curiozitate... doar tu.
Dar, stii pentru ce as mai dori sa te iubesc?...
As vrea sa te iubesc pentru ca esti linga mine, pentru ca stiu ca esti a mea si pentru ca intelegi cu adevarat cit de mult te iubesc...

miercuri, 14 octombrie 2009

O perla trimisa pe blogg



De Ce-As fi Trist? da e Tirziu
Amurgu-i mut si-am Sa te Pierd
Si Flori De Toamna in pustiu
Si o Durere mare-n piept,
Femeia Din Trekut apare
Si iar e Rasarit de soare
O lakrima pe-o geana-n Somn
De Ce-As Fi Trist? nu-i monoton.....


Azi vreau Sa Fiu Fericit.
Cind M-a Pierdut?cind m-a iubit?
Cind TE-am Visat eram Departe
Sper Sa Citesti macar in soapta
Si poate Sa Fi fost Un Vis
Eram in doi in paradis.
Fugim. Ne-ndepartam nespus
Si ramin etern
Fericit la Perfektul kompus

marți, 13 octombrie 2009

Fericit la perfectul compus


Am stiut sa fiu fericit. Cum? Nu ma intreba, doar stii raspunsul: am uitat cine esti si unde te afli. Am uitat de totul ce ne unea cindva, am sters din minte sarutul tau si am dat focul cuvintelor tale scrise atunci, la marginea noptii... Am vrut sa fiu fericit si am extras din minte ceea ce ar fi putut sa ma faca sa te iubesc doar pe tine. Am ars totul in interiorul sentimental de cristal, ce pastra dragostea mea. Am recalculat formula iubirii noastre de odinioara si am egalat-o cu zero. Am inteles cit de mult sufar fara de tine si am uitat, pentru a fi fericit. Am sters, am ars, am taiat, am smuls, am ucis... Am ramas doar eu, singur si inconsolabil. Am revenit la ceea ce eram cindva - atunci cind nu mai simteam ca traiesc si cind ma intrebam ce ar fi daca te-as intilni. Era demult.
Acum: am fost fericit. Cit timp? O saptamina? O zi? Sau, poate, o ora?...
Am fost fericit, dar nu mai sunt, caci, de fapt, niciodata nu mai eram fericit far de tine.
Stii cind am fost fericit? Atunci cind existai pentru mine!
Acum nu mai stiu cum ar trebui sa fiu. Dar, la sigur, nu mai sunt asa cu am fost cindva...

marți, 6 octombrie 2009

Durere


...Am rasuflat adinc... apoi inca o data... si inca. Paradoxal, dar imi reusea: citeam incredere in ochii tai si asta ma ajuta. Apoi din nou: o scurta privire, si, iarasi, reuseam sa rasuflu. Ma durea: simteam singele fierbinte ce imi parasea corpul. Imi parea ca este fierbinte, nu il vedeam, dar simteam cum slabesc. Si fiecare clipa aducea cu sine pierzania: incercam sa inteleg unde imi este rana, dar nu o gaseam... Te vedeam insa pe tine si reuseam sa uit de ceea ce mi se intimpla. Nu mai era o durere, ci doar o mica slabiciune. Ochii tai ma linisteau si imi dadeau puteri...
M-am trezit: am privit in jur pentru a-ti gasi privirea. Nu erai. Am inteles ca a fost totul doar o durere inventata de un vis: nu eram rinit.
Atunci de ce ma doare?...

duminică, 4 octombrie 2009

Rasarit


In dimineata aceasta am simtit rasaritul. Da, anume Rasaritul unei noi vieti, dimineata unei zile ce se voia diferita de altele si plina de lumina, caldura si intelegere... Apoi a aparut lumina si caldura sufleteasca. Stiu ca nu poate fi asa - un Soare nu ar putea aduce o caldura omeneasca, dar, totodata, am simtit acel rasarit si, odata cu el, o noua zi si o caldura sufleteasca. Am incercat sa prelungesc aceasta clipa, dar nu mi-a reusit. Mi-a fost dat sa simt nasterea unei noi zile si a unei alte realitati. Apoi, putin cite putin, un nou inceput se impunea si o noua viata aparea - in jur se trezea o atitudine diferita si era loc si pentru Speranta... De cind as fi vrut sa pronunt acest cuvint crezind cu adevarat in puterea si esenta intelesului sau: speranta. Intr-un sfirsit am simtit ceva straniu: mi s-a parut pe o clipa ca fata nu-mi mai apartine. Un sentiment ciudat pusese stapinire pe mine, ma intrebam ce mi se intimpla. Era ceva demult uitat, dar atit de placut... eram confuz. M-am oprit brusc si am cautat o oglinda: zimbeam...

vineri, 2 octombrie 2009

Cintec


Muzica ma cuprinde usor, pe neprins de veste ma cufund in valul ei usor si revin, din nou, la suprafata... Zimbesc, ma scald in melodia ce imi aduce aminte de tine. Apoi, iarasi urmeaza acordul crucial - anume acela care ne-a unit pe veci... pe veci?... Atunci de ce nu esti alaturi?.. Incerc sa alung acest gind, caci acum sunt impreuna cu tine, da, anume acum cind ascult acest cintec. Te simt din nou linga mine si te cuprind asa, precum o faceam cind ne iubeam. Mai tii minte?.. Inchid ochii si recreez imaginea ta - dansai pentru mine... nu, nu e adevarat. Imaginatia imi joaca feste! Dar, ai fi fost cea mai frumoasa dansatoare daca ai fi dansat... oricum, imi aduc aminte de tine... Si iarasi aceasta melodie... nu mai pot lupta cu ea: vine si se aseaza la masa, imi zimbeste si ma face sa retraiesc clipele ce le-am petrecut cu tine. Imi suride, apoi ma avinta in viltoarea acordurilor. Nu mai pot sa ma impotrivesc: sunt dus de ea, pornit in lumea muzicii, neputincios de a face ceva. Si , acolo, iarasi sunt cu tine: tu esti a mea si lumea din nou ne apartine... Cit de frumoasa esti aici si acum!
Apoi melodia pleaca, ma aduce inapoi, sunt iarsi singur. Un gust amar de singuratate ma cuprinde si vreau din nou sa ascult acea melodie, anume acel unci imn al nostru ce mi-ar aduce un cadou: pe tine.
Stiu ca nu e posibil, revin la un prezent sur si trist. Dar, stii ceva? Acum zimbesc caci stiu un secret: de fiecare data cind vei auzi aceasta piesa te vei gindi la mine si la noi... si cel putin doar pentru acest lucru merita sa continui sa traiesc.

marți, 29 septembrie 2009

Sa te pierd


Nu vreau sa te pierd! In fiecare zi ma ciocnesc de acest gind, iar repetarea lui ma innebuneste. E de ajuns sa imi imaginez cum as putea privi lumea din jur fara a te sti constienta de dragostea mea si inima mi se umple de lacrimi. O durerea launtrica ma sfisie in acea clipa si nu mai cred sa pot fugi de ea. Un univers palid si lipsit de sens imi apare in jur. Lumea devine limitata de un alb-negru, culorile isi pierd nuanta, se sterg si... nu vreau sa te pierd.
Am devenit demult un ateu: cred doar in tine, in noi doi si in ceea ce ar putea exista atita timp cit vom fi impreuna. Oare nu simti dragostea mea? Nu te intrebai niciodata ce te insoteste mereu si ramine, totodata, intotdeauna in umbra? Nu ai simtit acea adierea usoara ce te saruta dulce in fiecare dimineata? E patima mea, e sufletul meu: te protejeaza... Iar raza cea de Soare ce iti atinge obrazul? Nu ti-ai dat seama ca este un complice de al meu?... Un cintec ce il fredonez acum l-am fredonat si eu... Si, atunci cind zimbesti, nu crezi ca zimbesc si eu?... Chiar poti trai fara a remarca acest sentiment straniu si inexplicabil?... Nu ti-a soptit Ploaia cite lacrimi au ramas neplinse, inabusite si nemarturisite nimanui?...
Apoi incerc sa presupun unde esti acum. Te gindesti la mine? Mai exist pentru tine asa cum existi si tu pentru mine?.. Ai uitat? 
Vreau sa iti vorbesc, vocea ta m-ar linisti. Stiu ca ma vei asculta.
Dar... ma vei intelege oare?...

luni, 28 septembrie 2009

Spune-mi tu


Era un timp bolnavicios. O caldura nefireasca a cuprins orasul, era ziua cind ai plecat. Anume atunci am realizat ce inseamna sa fiu fara tine. De fapt, abia atunci incepeam sa realizezi ce ar insemna aceasta. "Am inceput sa invat sa traiesc fara tine", spunea cineva. Eu nu puteam invata, nu imi reusea. Ma impiedicam zilnic de un semn de intrebare. Nu puteam gasi raspunsul: cum sa continui fara tine? Si anume atunci o caldura bolnavicioasa se asternea deasupra noastra; eram cuprinsi de naduful greutatii din jur. Totul a devenit ireal, virtual, ceva fantasmagoric exista in jur. Nu parea sa fie o realitate. Acum stiu raspunsul: nu puteam percepe realitatea fara de tine. Iar reactia fireasca a organismului era de a se apara, de aceea si a "uitat" sa inteleaga o realite dureroasa din jurul sau. Visu a devenit realitate si vice-versa, realitatea avea culori pale, totul se amesteca... apoi un caleidoscop intreg de evenimente reale/ireale s-a succedat. Nu mai tin minte sa fi putut descifra ce a existat cu adevarat si unde era hotarul subtire, fragil: existenta sau fictiune...
Acum sunt obosit: o stabilitate aparentapare pare sa se fi instaurat. Timpul nu mai este bolnavicios, iar tu revii in vis mai des... sau in realitate? Te rog, spune-mi tu...

vineri, 25 septembrie 2009

Te-am visat


In noaptea aceasta te-am visat. O melancolie dulce, usoara, abia sesizabila m-a cuprins. Nu mai stiam unde eram si ce faceam. Eram  noi doi, asa precum era cindva. Era o lume creata de doi vesnic indragostiti, de doi romantici incurabili, de doua suflete indragostite. Era o melodie cintata de un batrin si renumit artisit - cintecul vesniciei pretinse, un sentiment pierdut. Era o durere ce strapunge inima si nu mai lasa loc de altceva decit un regret ce te face sa pierzi perceptia realitatii fara de tine, un plins inabusit ce te face sa tresari in mijlocul noptii...Cit de mult ma durea si ma doare. Vorba cintecului "Imi e dor si doare".
Dar era si o fericire de a te revedea - da a-ti putea cinta melodia dragostei noastre, de a iti vorbi si de a te simti atit de aproape, atit de fericita impreuna cu mine, de a iti citi in ochi placerea ascunsa de a ma revedea. Era si un sarut, un sarut adevarat ce ne-a unit pe veci, ce a facut posibil aparitia acestui sentiment ce ne-a unit si ce a trezit atitea emotii incomparabile, atita fericire.

Si as vrea sa pastrez acum doar aceasta fericire de a te fi revazut si de a te fi iubit atit de mult... Dar, nu imi reuseste, caci inca te mai iubesc. Iar tu?.. Ma doare.

marți, 22 septembrie 2009

Flori de toamna


Anume toamna te-am cunoscut.
Nu?.. Chiar de nu era toamna, anume acest anotimp pusese stapinire pe mine: ma aflam in toamna existentei mele fara de tine. Dar ai venit tu si totul a inflorit. Da, anume asa: flori de toamna. Erau multe si frumoase, atit de promitatoare, dar si indiferente fata de timpul calendaristic. Erau albe, sa fi fost un semn?.. Am simtit ca am depasit o noua toamna din viata mea si nu mai urma acea iarna atit de friguroasa si de cumplita... urma sa sfidam regulile naturei si sa revenim intr-o primavara unica: primavara noastra. Evident, am reusit: a fost cea mai stranie si fericita primavara din vietile noastre! Totul era primavaratic: vintul, soarele, florile, viata, totul se nastea si doar calendarul trada realitatea.
Nu aveam timp sa-l observam: melodia dragostei noastre isi dezvaluia acordurile - eram noi doi si acest lucru era suficient. Zburam in acea primavara si nu aveam nevoie de nimeni: matematica existentei noastre era dublata si, odata cu ea, fericirea noastra.
Scriu si zimbesc, caci nu pot sa nu imi reamintesc de acea fericire infinita, de puterea ce ne unea impreuna si de ochii tai ce imi zimbeau in acea primavara... Vrei sa stii cu ce as putea compara acel anotimp? Frinturi de imagini, senzatii se grabesc sa imi ajute sa construiesc o comparatie: era precum... un foc de artificiu, adierea unui zbor de fluturas, o lumina cumplita in miez de noapte, o imbratisare ascunsa, un zimbet sincer, o atingere senzuala, o caldura launtrica ce o simti doar atunci cind esti cu sufletul tau pereche alaturi...
Acum sunt prea obosit pentru a incerca sa gasesc o comparatie mai reusita: dar a fost ceva ce ne apartine si ce nu vreau sa pierd in viltoarea unui nou inceput de toamna, in care sper sa gasesc primavara.

vineri, 18 septembrie 2009

Azi vreau sa fiu fericit

Azi doresc sa fiu vesel: nu vreau sa fiu trist si disperat, vreau sa zimbesc si sa uit de toate durerile si esecurile mele. Azi vreau sa fie chef, sarbaoare si veselie, multa veselie... sa curga buna dispozitie pretutindeni si sa aud hohote de ris. Vreau sa zimbesc soarelui si vintul sa imi preia surisul, ducindu-l hat departe peste dealuri. Sa il auda toti acei care sunt departe, sa se bucure si ei cu mine! Nu vreau sa fiu trisit, uit de toate cele rele si ma arunc in betia veseliei - ce bine e !
Si voi reusi: stii de ce? Pentru ca cei mai frumosi ochi vor fi linga mine - ochii tai!
Pentru ca cea mai frumoasa voce va sopti ceva pentru mine - vocea ta! Pentru ca cea mai suava si dulce melodie va fi in jurul meu - melodia ce o vei inghina tu!
Pentru ca cea mai fina atingere va atinge fata mea - tingerea degetelor tale!
Pentru ca cea mai frumoasa fiinta va fi a mea - tu vei fi alaturi!

Pentru ca existi.., imi imaginez ca esti cu mine...
Pentru ca doar asa sunt fericit.., incerc sa visez ca suntem impreuna.
Pentru ca ai putea sa imi vorbesti, continui sa cred ca o faci pentru a ma simti fericit.
Pentru ca ai putea sa ma privesti, incerc sa cred ca nu m-ai uitat si ma revezi in visele tale...
Pentru ca ne-am iubit... retraiesc clipele traite impreuna.

... Azi vreau sa fiu fericit, chiar daca stiu ca nu esti linga mine. Poate asa vei auzi undeva fericirea mea si vei intelege ca, de fapt, nu sunt.
Si atunci vei veni la mine.

miercuri, 16 septembrie 2009

Femeia din trecut

Nu eram aici, ci in trecut. Acolo erai tu si aveam posibilitatea de a te regasi si de a-ti vorbi din nou. De ce? Nu mai stiu si nu imi era dat sa stiu de ce mi se acorda o a dou sansa, dar eram constient ca ma regaseam in trecutul in care tu puteai fi din nou linga mine... Eram confuz: nu realizam unde si cind eram... Am pierdut ceva timp pentru a intelege totul: unde ma aflu, ce fac, cine era in jurul meu, de ce sunt aici si, ce ar trebui sa fac.
Am inceput sa te caut, imi dadeam seama de importanta sansei acordate: mi se daduse posibilitatea de a te regasi si de a repara greseala (poate) unei vieti intregi, comisa cindva: greseala ce a costat prea scump. Posibil, anume acest lucru a fost hotaritor in a ne uni din nou, in a ne da posibilitatea unica de a vorbi si de a crea ceva unic si irepetabil, ceva ce s-a pierdut, iar acum, prin aceasta minune, putea fi recreat... trebuia sa te caut si sa te gasesc pentru a incerca sa repar totul, sa fiu din nou linga tine...
Bizar, insa nu imi amintem numele tau, acest lucru imi ingreuna cautarile: oamenii sunt deprinsi sa se caute cunoscindu-si numele. Imi parea straniu: nu ai nevoie de un nume pentru a recunoaste dragostea unei vieti intregi, anume acea a doua jumatate... Dar eram sigur: de indata ce te revedeam, as fi stiut indata ca esti tu. Deci, te cautam fara nume si incercam sa te gasesc. I-am vazut pe multi: prieteni, cunscuti, amici, oameni deja parca uitati ce reapareau si ma resalutatu asa cum facuse cindva si carora trebuia sa le raspund ceva, niste fraze, banalitati, ceva lipsit de sens.. te cautam fara a-ti cunoaste numele, dar, in acelasi timp, cunoscindu-te cel mai bine, stiindu-te unica si iubindu-te atit de mult!... Aveam nevoie de tine si realizam ca trebuia acum sa te gasesc, o alta sansa de a intregi totul nu as fi avut-o niciodata. Cit de mult voiam sa te gasesc!..
Cred ca eram aproape de a te afla, imi parea ca sunt la doi pasi de a te revedea... Cel putin, asa mi se parea mie. Dar nu a fost sa fie si am revenit in lumea mea, eram in prezent... Am incercat sa realizezi unde esti acum... A inceput sa ma doara: stii de ce? Pentru ca nu as fi putut sa ta gasesc niciodata in trecut, in prezent sau sa fim in doi intr-un viitor... eram intr-un labirint omenesc si abia acum am constientizat ca nu ai existat niciodata, ai fost doar o fantasma de care aveam nevoie in trecut, ma doare lipsa ta din prezent si esti doar o inchipuire cu care as fi putut sa construiesc o viata in viitor, sa creez un destin si sa fiu fericit...
Dar ma intreb atunci: de ce am revenit sa te caut in trecut?... sa fie oare un semn pentru un alt viitor?...

miercuri, 9 septembrie 2009

Fugim

Fugim?.. Unde?.. Adeseori nici noi nu putem raspunde la aceasta intrebare. Ne grabim si depasim atitea lucruri frumoase, pur si simplu nu reusim sa le observam, nu vrem sa o facem! De ce?.. La ce bun sa le observam...
Ne grabim si nu mai dorim sa reusim sa vedem ceea ce este evident si frumos, ceea ce trebuie de observat: o adiere de vint, un cuvint frumos sau o privire binevoitoare. Vai de  noi si de dorinta noastra nesabuita de a avea totul si de a cauta noi senzatii in reusita.
Nu vrem sa facem nici o cedare, nu mai avem timp sa ne oprim si sa incercam sa ne privim in ochi: am descoperi acolo mult mai multe taine... si atitea lucruri frumoase, nu?
...Apoi iarasi vine o noua saptamina si incepem din nou acelasi drum spre pierzanie si spre uitare de omenesc, de banalizare a unei dragoste ce era sa se nasca o zi in urma... Cui ii mai trebuie ea? La ce bun sa o cultivam daca nu avem timp sa o ocrotim si sa o pastram. Vai de ea! Mai bine nici nu s-ar nastea, nu?
Depasim o depresie mintind-o si mintindu-ne pe noi insine. Apoi va veni alta si istoria se va repeta. Cit vom rezista oare?
... Un soare rasare deasupra noastra si iarasi se pierde intr-un orizont grabit, prea grabit. Si, in fine, ne intrebam, la ce bun acel soare daca avem lumina electrica... Si totul se invirte, se incepe, continua, revine, trece, zboara si iarasi incepe... Miscare, atita miscare in jur! Nu mai avem timp sa facem altceva decit doar sa ne miscam! Fugim, ne agitam, sarim, zburam si nu ne mai oprim... La ce bun sa ne oprim? De ce sa o facem, nu mai avem nevoie de pauze, doar inainte si iarsi inainte... Dar, spre ce?...
Cineva se va opri intr-o zi si va descoperi ca nu ne mai putem opri. In ziua aceea va fi prea tirziu. Sau deja este?... Apropo, nu uita sa il suni, el are nevoie de tine. Asteapta sa te opresti.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Departe

Ai plecat?.. Nu stiu.
M-ai uitat?.. Cred asi muri, daca s-ar intimpla.
Nu ma mai iubesti?.. Posibil, dar nu pot schimba acest lucru.
Pretinzi ca nu ma mai stii?.. Nu vreau sa cred aceasta.
Citesti acum aceste rinduri?.. M-as simti cel mai fericit pamintean.
Zimbesti?.. Ar insemna ca am stiut sa te fac atit de frumoasa si as fi gelos in acelasi timp. Stii de ce gelos? Pentru ca l-as face fericiti pe acel ce este acum linga tine (este?). El ar putea sa iti fure acest zimbet, ce, de fapt, imi apartine mie.
Cit de mult imi doresc acum sa te vad zimbind. As fi sigur ca mi-ai zimbi doar mie, iar eu mi-asi permite sa fiu egoist. Te iubesc prea mult pentru a putea sa impart cu cineva zimbetul tau.
Unde esti?.. Ma doare sa raspund... ma doare sa imi amintesc ca nu esti linga mine. Si daca nu esti aici, atunci... unde esti? Departe. Doare.
Visezi?.. Vai, cit de mult mi-as dori sa visezi, sa poti rupe din inconstientul tau amintirile legate de noi. Anume in vis (cel putin) voi sti ca ma revezi si suntem fericiti.

Iubesti pe altcineva?.. Sa mi-o spui tu, poate, dupa ce vei gasi raspunsul la aceasta intrebare undeva adinc in inima ta. Dar nu te grabi, posibil este cel mai important raspuns din viata noastra. Te rog, nu te grabi...
De ce atitea intrebari?.. Pentru ca ma doare si esti departe, atit de departe de mine incit nu imi ajunge nici puterea gindului pentru a te regasi.

miercuri, 2 septembrie 2009

Sper sa citesti


Te iubesc: asa cum nu am mai iubit. Stiu ca nu ma auzi acum si nu poti citi aceste rinduri. Nu cred ca ai putea sa le gasesti si sa le citesti. Si chiar de o vei face, vei crede ca le scriu alteia - nu tie. Te vei insela, dar vei putea accepta aceasta minciuna mai usor decit adevarul pe care ti-l declar acum: te iubesc.
Si stii cum te iubesc? Ascund totul, de parca mi-ar fi frica sa nu distrug dragostea mea odata ce o voi dezlantui din sufletul meu.
Si ma doare: vrei sa stii de ce? Deoarece nu stii ca iti scriu tie aceste rinduri si anume tu ar trebui sa accepti dragostea mea.
Si o vei accepta oare?.. Dupa atita timp, ai putea spune si tu: te iubesc ?.. Ai putea sa intelegi cu adevarat cui ii scriu aceste rinduri si cit de multe am incercat sa invesnicesc prin aceste cuvinte?...
Te iubesc si zimbesc acum. O fac atunci cind ma gindesc la tine. Zimbetul incearca sa raspunda amintirilor ce imi apar. Esti tu si eu - suntem noi.
Realizez un lucru extraordinar de dureros in esenta - anume atunci a fost timpul cel mai fericit din viata noastra, anum atunci cind eram tu si eu, cind eram noi doi. Doar atunci am trait, am avut parte de sentimentele cele mai deosebite, cele mai diferite, incomparabile cu celelalte senzatii trecatoare.
O amintire nu poate sa o inlocuiasca pe alta - ele vin, se succeda lin in constiinta mea. Te vad adeseori, te vad fericita, iubita si atit de frumoasa! Esti fina si atit de aproape de mine! Asa, precum nu ai mai fost niciodata de cineva. Si acel cineva sunt eu. Ma simt cel mai fericit printre paminteni, esti cu mine. Punct...
As dori sa pun punct aici, dar mi se primesc doar trei. De ce?
Sper sa citesti aceste rinduri si sa stii cit de mult te iubesc.

sâmbătă, 8 august 2009

Iti multumesc


Iti multumesc ca ai raspuns. Ti-am auzit vocea si ea s-a strecurat prin toata fiinta mea. A patruns adinc in suflet si a incercat sa il linisteasca. Aproape ca ti-a reusit (fara a sti) sa salvezi fiinta unui om ratacit in propriile amintiri si regrete. Tristetea a plecat, neputincioasa in fata vocei tale line. A fost aidoma unui clopotel primavaratic, a fost un suflu plin de incredere si optimist, a fost vocea ta.
Cit de mult aveam nevoie de ea! Cit de mult mi-a lipsit aceasta adiere de vint, acest simplu salut pronuntat de tine. Aveam nevoie de citeva cuvinte spuse de tine, aceste insulite de rational intr-o mare absurda si haotica de texte m-a retrezit la viata. Iti multumesc! Este cel mai bun cadou ce ai fi putut sa mi-l oferi azi, mine, peste o zi sau saptamina... Vreau sa te aud.
...Nu mai doream sa vorbesc, te ascultam. Era ceva magic in ceea ce spuneai sau, ma bine zis, in ceea cum spuneai. Erai tu, doar tu, si te recunosteam prin vorba ta. Ma indragosteam a nu stiu cita oara de tine prin felul in care spuneai ceva: te iubeam in cuvinte, si prin cuvinte iti intelegeam sufletul tau, existenta ta. Aceste cuvinte imi readuceau in fata mea un Univers intreg ingropat cindva sub Tristete si Timp. Chiar si de sufeream, nu imi parea rau: dimpotriva, admiram fiecare sunet, vocala, compozitie sonora. Erai iarasi tu, doar tu si cuvintele ce le spuneai! Si cit de bine o faceai!.. Indrazneam a crede ca sunt un mut ce poate auzi cele spuse in jurul lui si ce admira posibilitatile altora. Asa te admiram eu si nu indrazneam sa te intrerup. Incercam sa inregistrez in memorie vocea ta suava, ea ma facea sa traiesc cu adevarat...

duminică, 2 august 2009

Cind m-ai pierdut


Cind m-ai pierdut? Nu pot sa stiu: poate atunci cind ai refuzat primul meu suris? Nu cred, ar fi fost prea evident sa fi fost pierdut atunci.
Atunci, poate, se intimpla cind nu incercai sa intelegi zborul disperat al unei pasari suferinde?... Sau atunci cind nu voiai sa patrunzi in tainele melodiei mele preferate?... Sa se fi fost intimplat atunci, cind ceata in jurul orasului invaluia totul intr-o atmosfera ascunsa, iar tu nu aveai timp pentru a imi asculta impresiile?... De nu, ar fi putut sa se intimple cind descopeream frumusetea norului alb deasupra casei, iar tu nu aveai timp decit doar pentru a ma grabi sa plecam.
Ar fi putut sa se intimple atunci cind uitai sa imi telefonezi doar pentru a spune ca ma iubesti sau atunci cind nu mai raspundeai mesajelor mele...
Sa fi fost, probabil, atunci cind descopeream acel frumos de nepatruns ce zace in lucrurile simple din jurul nostru: un cintec ce merita atentia noastra la anumite acorduri, o raza de soare ce trece prin geam si se aseaza linga noi pentru a ne spune cit ii este dor de Soare, o ploaie ratacita ce isi cauta iubitul pierdut undeva in lume si ce il plinge, o zi trista ce se ascunde dupa aceasta ploaie si, poate, o noapte plina de stele mici si plapinde ce vor sa fie descoperite, cercetate si admirate!
Unde si cind m-ai pierdut? Nu stiu. Nu vreau acum sa imi aduc aminte, dar ma doare. O despartire doar mult, mult prea mult pentru a iti aduce aminte de ea asa de simplu.
Dar stii ceva? Poate nici nu ma aveai linga tine niciodata? Poate nici nu m-ai pierdut, caci niciodata nu ma aveai alaturi?

joi, 23 iulie 2009

Somn


Dormeam si nu te visam. Nu voiam sa o fac si imi reusea. Pe cit timp? Nu stiu, dar imi reusea si voiam sa traiesc in vis fara tine.
Ma trezeam si incercam sa nu ma gindesc la tine. Deschideam ochii si le spuneam sa nu te caute, caci nu voiam. Imi reusea. Alungam somnul (in care nu te visam) si ma trezeam fara a te cauta. Bun inceput pentru a incerca sa traiesc fara tine, nu?..
Existam. Evident, fara a ma gindi prea mult tine. De fapt, fara a ma gindi deloc. Era o continuare logica si fireasca de ceea ce faceam mai inainte:nu te visam, nu te cautam si nu existam pentru a te cauta. Imi reusea. Cum? Nici eu nu mai stiu. O existenta fara de tine, deci fara de durere. Mai bine zis o existenta fara de cautarea ta insemna o existenta fara durere, simpla, banala, obisnuita.
Dar venea seara, penibila perioada pentru a fi fara tine. Atunci imi ziceam: ma culc acum si adorm fara a ma gindi la tine, voi chema somnul cela care ar putea sa vina fara a te aduce alaturi. Voi dormi linistit pina dimineata si iarasi voi sti a ma trezi fara tine. Si... reuseam?..
Nu! Irasi apareai tu si distrugeai absolut totul: somnul, trezirea, existenta si seara! Ma durea! Apareai in fata mea si imi dadeam seama ca totul ce am incercat sa fac si totul ce am scris mai sus nu este decit o aparenta, o minciuna nascuta din durere: durerea unei Incercari de a trai fara tine...
Ma doare totul fara tine. De ce nu esti alaturi, de ce?

sâmbătă, 4 iulie 2009

Tirziu


Era prea tirziu pentru a mai schimba ceva. Si ne urmaream ca doua pasari indepartate de valul de nori gata de a stirni o furtuna.
Imi era trist, stiam ca nu se va mai repeta. Realizam imposibilitatea existentei noastre impreuna, asa precum ne-am fi dorit-o intr-o zi... Cind? Demult, cred. Mult prea demult pentru a putea schimba destinul nostru din prezent.
O melancolie dulce, suava, dar si atit de dureroasa m-a coplesit. Cit de departe suntem acum! Cit de puternici am fost cindva impreuna. Sufletul imi este ravasit si as vrea sa cred ca si tu simti la fel. Nu cred ca ar putea schimba prea multe, dar gindul de a nu fi singur, de a imparti un regret comun mi-ar da, cred, puteri mai mari. Si atunci as incerca sa schimb durera mea (a noastra) intr-o poezie, un vers sau un cintec. Ar avea un mare succes si ar calatori prin intreaga lume. Multi ar incerca sa descifreze mesajul real, ascuns al acestei dureri, al acestui plins inabusit, al acestei tristeti ce parca ar veni din Valea Regretelor aparent uitate... Dar putini vor fi acei ce vor gasi adevaratul sens a celor scrise si cintate. In acest moment ar exista cel putin un vers, un cintec, o fraza ce va fi a noastra si nu s-ar supune realitatii crude care ne desparte. Am suride launtric la auzirea acestei opere si am sti ca este doar a noastra, doar noi o intelegem...
Dar acum imi este trist si nu stiu daca mai sunt capabil de a face asa ceva. Nu cunosc daca mai simti ceea ce simt acum. Esti departe si gindul acesta nu imi permite de a mai crede in ceva. Regretul unei fericiri posibile nu imi permite sa judec rational. Sunt trist, mult prea trist poate, pentru a putea recunoaste ca te iubesc.

sâmbătă, 2 mai 2009

De ce-asi fi trist?



De ce-asi fi trist?.. In jur este atita soare si lumea pare atit de fericita! Acum ca niciodata totul se (re)trezeste la viata si pare ca Soarele iti suride doar tie! O raza de speranta si de bunavointa cade, parca, in fiecare zi pe sufletul tau... Nu, nu sunt trist. E doar o picatura din ploaia ratacita ce s-a asezat pe obrazul meu, o amintire a nostalgicei zine primavaratice ce si-a uitat o perla sclipitoare.
De ce? Nu stiu, dar nu sunt trist, nu trebuie sa fiu.
E atita primavra in jur! Atita veselie ce asteapta sa fie trezita intr-o zi cu mai mult soare, o avalansa de bucurie si fericire ce trebuie sa vina si sa se aseze aici,linga noi, oamenii...
E deja tirziu si stiu ca nu poti citi acum aceste rinduri. Daca le-ai citi, ai putea, cred, intelege tristetea mea, o tristete lina, pura, gingasa si atit de timida incit nu indrazneste sa depaseasca acest spatiu mic, atit de diferit de primavara de afara. Daca ai fi alaturi de mine, ai dizolva aceasta tristete ce ma cuprinde aidoma unui nor de ceata. Da, anume asa - un nor de ceata.
... Dar esti departe, nu poti sa fii acum alaturi. Atunci ce fac eu?... Ma dizolv in aceasta tristete launtrica si inexplicabila in aparenta, caci nu pot altfel sa o depasesc...
De ce-asi fi trist? Stiu ca undeva existi, si chiar de nu pentru mine, existi! ..Dar, "strunele chitarei-s rupte si romanta s-a sfirsit" ? Nu, nu vreau sa fie acest sfirsit al meu, sa ramina doar ... de ce asi fi trist? In jur este atita soare si bucurie, iar lumea pare sa fie mult prea fericita acum, la inceputul acestei primaveri! Mult prea fericita ca sa poata observa un suflet trist si disperat de absenta ta! De ce nu vii sa faci sa dispara acest sentiment la inceput de primavara? Unde esti?...

marți, 31 martie 2009


... Imi era trist si nu mai stiam ce sa fac. Stiam ca te pierd. Da, anume acum te pierdeam pentru totdeauna... Nu, nu e adevarat, imi ziceam. E imposibil de a te pierde. Oricum, intr-o zi, te voi revedea, te voi reauzi, te voi atinge din nou. Dar, cind?.. Oare vom fi tot asa, doua suflete ce se doresc atit de mult precum ne dorim acum? Oare se va repeta aceasta istorie din nou: cea mai frumoasa si trista istorie cunoscuta pina acum?...
Nu stiam, nici tu nu stiai, nu stia nimeni. Am oftat, trebuia sa se opreasca aici, acum. Ma durea... ce? Totul. Nu percepeam nimic cum ar fi trebuit sa percep in jurul meu: oameni, cladiri, strazi. Eram pierdut intr-un vis ce parea sa nu fie unul benefic. Poate un cosmar? Nu mai stiam. Ma trezeam noaptea si nu puteam intelege unde ma aflu - nu erai alaturi si aceasta ma indeparta de realitatea incojuratoare... Visurile deveneau insuportabile - nu mai intelegeam unde e realitatea, acolo sau aici... Dar traiam... Nu aveam de ales. Anume datorita lor, citeodata, puteam sa imi mentin calmul: te visam pe tine...