v=Te11UaHOHMQ'}]}" >

joi, 23 iulie 2009

Somn


Dormeam si nu te visam. Nu voiam sa o fac si imi reusea. Pe cit timp? Nu stiu, dar imi reusea si voiam sa traiesc in vis fara tine.
Ma trezeam si incercam sa nu ma gindesc la tine. Deschideam ochii si le spuneam sa nu te caute, caci nu voiam. Imi reusea. Alungam somnul (in care nu te visam) si ma trezeam fara a te cauta. Bun inceput pentru a incerca sa traiesc fara tine, nu?..
Existam. Evident, fara a ma gindi prea mult tine. De fapt, fara a ma gindi deloc. Era o continuare logica si fireasca de ceea ce faceam mai inainte:nu te visam, nu te cautam si nu existam pentru a te cauta. Imi reusea. Cum? Nici eu nu mai stiu. O existenta fara de tine, deci fara de durere. Mai bine zis o existenta fara de cautarea ta insemna o existenta fara durere, simpla, banala, obisnuita.
Dar venea seara, penibila perioada pentru a fi fara tine. Atunci imi ziceam: ma culc acum si adorm fara a ma gindi la tine, voi chema somnul cela care ar putea sa vina fara a te aduce alaturi. Voi dormi linistit pina dimineata si iarasi voi sti a ma trezi fara tine. Si... reuseam?..
Nu! Irasi apareai tu si distrugeai absolut totul: somnul, trezirea, existenta si seara! Ma durea! Apareai in fata mea si imi dadeam seama ca totul ce am incercat sa fac si totul ce am scris mai sus nu este decit o aparenta, o minciuna nascuta din durere: durerea unei Incercari de a trai fara tine...
Ma doare totul fara tine. De ce nu esti alaturi, de ce?

sâmbătă, 4 iulie 2009

Tirziu


Era prea tirziu pentru a mai schimba ceva. Si ne urmaream ca doua pasari indepartate de valul de nori gata de a stirni o furtuna.
Imi era trist, stiam ca nu se va mai repeta. Realizam imposibilitatea existentei noastre impreuna, asa precum ne-am fi dorit-o intr-o zi... Cind? Demult, cred. Mult prea demult pentru a putea schimba destinul nostru din prezent.
O melancolie dulce, suava, dar si atit de dureroasa m-a coplesit. Cit de departe suntem acum! Cit de puternici am fost cindva impreuna. Sufletul imi este ravasit si as vrea sa cred ca si tu simti la fel. Nu cred ca ar putea schimba prea multe, dar gindul de a nu fi singur, de a imparti un regret comun mi-ar da, cred, puteri mai mari. Si atunci as incerca sa schimb durera mea (a noastra) intr-o poezie, un vers sau un cintec. Ar avea un mare succes si ar calatori prin intreaga lume. Multi ar incerca sa descifreze mesajul real, ascuns al acestei dureri, al acestui plins inabusit, al acestei tristeti ce parca ar veni din Valea Regretelor aparent uitate... Dar putini vor fi acei ce vor gasi adevaratul sens a celor scrise si cintate. In acest moment ar exista cel putin un vers, un cintec, o fraza ce va fi a noastra si nu s-ar supune realitatii crude care ne desparte. Am suride launtric la auzirea acestei opere si am sti ca este doar a noastra, doar noi o intelegem...
Dar acum imi este trist si nu stiu daca mai sunt capabil de a face asa ceva. Nu cunosc daca mai simti ceea ce simt acum. Esti departe si gindul acesta nu imi permite de a mai crede in ceva. Regretul unei fericiri posibile nu imi permite sa judec rational. Sunt trist, mult prea trist poate, pentru a putea recunoaste ca te iubesc.