Trist si batrin

Am devenit trist. Si atunci cind sunt trist ma simt foarte batrin, o povara nevazuta se asterne pe spinarea si bratele mele: imi pare ca imbatrinesc cu vreo 100 de ani... Imi pare totul atit de indepartat, atit de ireal si trist... Nu mai pot schimba nimic din cele intimplate, iar timp pentru a intoarce totul inapoi nu ma am. Pur si simplu sunt prea batrin si trist. Dar, in schimb, stiu a zimbi: imi aduc aminte de cele intimplate, de toti anii de fericire si tinerete traiti cu tine si realizez cit de mult ne-am iubit. Apoi iarasi zimbesc, cu toate ca sunt trist. Un gind nu imi da pace: sa fi fost acel timp anume acel unic si irepetabil moment al vietii pentru care a meritat sa traiesc?... Un altul nu va mai fi niciodata?.. Acest gind ma sfisie, simt o lama rece de cutit, un fior de teama. Si de ce sunt atit de batrin acum? De ce sunt atit de trist? Si de ce, totusi, zimbesc?.. Amintirile se amesteca, nu-mi dau pace, dau cu toate navala si ma lasa intr-o stare dulce, dar si bolnavicioasa de unul singur. Daca ai fi alatri, m-ai ajuta sa le asez in ordinea cuvenita si sa la admir, sa le admir doar si dar cu tine!.. Singur nu reusesc sa o fac: ma pierd, devin trist si batrin, atit de batrin fara tine...