Ninsoare

A nins! era asa de frumos, asa de enigmatic si atit de trist!... De ce "trist"?... Pentru ca ningea nu doar peste case, vai, copaci si oameni. Ningea si peste mine, peste tine, peste noi doi. Ma intristam. Toti se bucurau de acele prime picaturi inghetate si cristalizate ce apartineau unei ploii ce s-a ratacit in iarna si a devenit ninsoare. Toti erau veseli si zimbeau. Ii inteleg: era cu adevarat frumos si ninsoarea parea sa fie daruita in acea zi tuturor celor ce mai continua sa iubeasca si sa creada in fericire! Insa eu nu puteam zimbi. Ningea peste noi doi: aceasta ninsoare ne indeparata, ne facea straini, ea incerca sa acopere dragostea noastra, iubirea demna de invidiat parea sa dispara sub aceasta ninsoare... Te pierdeam, te indepartai cu fiece fulgusor ascutit cazut din cer. Se infigeau adinc in suprafata frageda si ramineau strins lipiti de ceea ce atit de mult doream sa pastram noi doi... Ningea peste iubirea noastra si nu puteam nimic sa fac: ma simteam un las, un nemernic, o nulitate. De ce nu puteam sa impiedic acest lucru? De ce stateam fara a nu intreprinde nimic?... Cert, era deja pre tirziu, iar fulgii ascutit tot se infigeau, iar ninsoare continua... Ma durea raceala noastra, raceala ce era emanata de fulgii reci.
...Parea ca totul e pierdut si nu mai pot simti ceea ce am simtit cindva. Stratul de zapada tinea mortis sa ma convinga ca dragostea a murit, ingropata sub povara rece si umeda a acestor fulgi. La un moment dat am crezut ca totul s-a sfirsit: am pierdut ambii in acest mic razboi cu viata... dar, brusc, am realizat ceva: am inteles ca inca te mai iubesc, ca acest strat de incertitudine si raceala alba nu e vesnic... Si stii de ce? Pentru ca a rasarit Soarele si zapada nu poate raminea vesnic. Si de chiar va fi sa astept un veac, voi sti ca intr-o zi, mai devreme sau mai tirziu, ea se va topi dezgolind adevarata fata a esentei noastre - Iubirea ta si a mea...
Simti si tu ?...