Pronume

Te-am visat. Tu si el, insa nu eram si eu. Doar voi doi purtati de timp. Ma vedeai si stiai ca eu sunt acolo, linga tine, aproape de inima. Banuiesc ca ma simteai. Dar nu puteai (voiai?) sa faci ceva pentru noi, caci erai cu el. Iar eu ramineam in umbra si sufeream. Eu. Singur. Tu, cu el. Durere.
Nu stiu cit a durat, poate un minut, poate o ora, poate o vesnicie. Dar visul a plecat. Iarasi eram doar eu in realitate. Iar tu ramineai departe, departe de mine si mereu cu el... mereu ...Iarasi doare. Atit de mult incit nu mai reusesc sa urmez titlul acestei postari si depasesc cadrul temei.
Imi reamintesc privirea ta: ma vedeai si sufereai. Era o suferinta comuna: o simteam si eu, si o vedeam in ochii tai. Sufereai asa, de parca o faceai pentru noi doi pentru ceea ce am fi putut sa fim impreuna. Era atita regret in privirea ta, incint mi s-a facut mila: de tine, de noi, de atita durere ce ne inconjura si ce ne unea. Stii cum aratai? Parul tau iti acoperea o parte din obraz, suficient pentru a te arata atragatoare si enigmatica, asa precum te iubesc. Erai atit frumoasa! Chiar si acum te vad asa precum erai acolo. Dar te tradau ochii: in ei citeam adevaratele sentimente ce le ascunzi. Nu reuseai sa le tainui in spatele acelei priviri. Le descifram in ceea ce faceai, in faptul cum atingeai obiectele, te citeam si te traduceam in fiece gest.
Acum stiu ca a fost doar un vis. Dar stiu ca ceva a mai ramas si in realitate. Am putea oare sa ne regasim ?

Comentariu

Nu am cont facebook si nici in alta retea sociala. Nu vreau sa te caut acolo, sa te gasesc intr-un sfirsit plin de deznadejde si apoi sa vad ca nu esti cu mine. Vreau sa te stiu fericita, dar, recunosc, m-ar durea atit de mult, incit nu mai cred sa-mi mai revin vreodata (cit de patetic suna... deja nu-mi mai pot reveni). Si de aceea continui sa neg evidentul - sunt singur. Te pierd undeva intre miile de nume si prenume ce ar putea sa-ti apartine si ramin sa sper ca inca mai citesti acest blog, ca inca mai doresti sa stii de mine. Dar ma doare si sufar. Cum ? Stii deja, daca ai citit postarile precedente, iar de nu, atunci nu ramine decit sa fii in continuare fericita asa precum mi-ai spus-o cindva, asa precum ai pretins cindva ca inca mai esti. Mai esti oare?  Asa precum ai fost cu mine? Sincer: nu cred, deoarece dragostea adevarata nu este sa fie decit doar o singura data in viata si stii bine cu cine ti-a fost dat sa o simti cu-adevrat. Probabil crezi ca sunt din nou revoltator de romantic si ca nu par real in aceasta lume plina de preocupari mult mai importante decit celea pe care incerc acum sa le insir aici, sa le dau importanta... Poate si ai dreptate, dar nu pot sa ma cert cu inima mea, cu acea unica care in fiecare noapte te aduce in fata ochilor. Anume ea nu-mi permite sa fiu nu eu si pastreaza inca acea raza de adevar: "..."
As fi vrut sa termin fraza precedenta cu doua puncte si cu "te iubesc", ar fi aparut astfel : "te iubesc". Dar stii ce ma doare ? Faptul ca nu mai ai nevoie de dragostea mea si eu continui sa scriu pentru un cititor pribeag din internet, care nu cauta doar decit sa-si alinte pofta de navigare pierduta in niste pagini aleatorii, pierdute de sens si ce nu va intelege pe deplin aceste cuvinte sincere ce singereaza de atita timp. Ai dori sa-mi reprosezi lasitatea mea. Si poate vei avea dreptate, caci nu sunt sigur de as fi facut totul pentru a te retine in viata mea, dar, in acelas timp, ti-ai reprosa tie-insati acest lucru. Stii prea bine momentul in care eram gata sa renunt la TOTUL doar pentru a fi cu tine si atunci nu erai gata... Eu nu-ti reprosez nimic, doar aceste momente de durere, de tristete si de singuratate ce le impart la unul singur, crezind ca voi scapa de ele, reducindu-le la un unul intreg... Esti doar tu si doar eu, iar restul nu conteaza. Stii ce m-am gindit acum? As dori sa las un contor la aceasta postare, unde sa apesi de fiece data cind te gindesti la mine... Cred ca nu m-ar durea mai putin singuratatea mea, dar, in schimb, as sti ca inca te mai gindesti la mine... De ce ar fi important acest lucru pentru mine?... Pentru a sti ca inca mai merita sa traiesc fiind eu-insumi, ci nu o umbra a mea...
Dar nu las nimic la sfirsit, caci stiu ca ai putea lasa un comentariu, doar trei puncte ce ar insemna ca inca mai citesti, ca inca nu ai uitat si ca inca : "... ".

P.S. Durerea mea o asculta acum noaptea si plinge. Doreste sa plece mai curind pentru a lasa locul sau zilei.
P.S. 2 Niciodata nu am ales din intimplare imaginile pentru postarile mele. Am vrut sa transmit prin ele ceea ce simt. 

Fericita

Mi-ai scris ultima data ca esti fericita. Fericita. Cuvintul a sunat in urechile mele aidoma unui capac greu, de otel aruncat peste gaura unei conducte de canalizare din strada. Un sunet atit de apasator, incint nu mai intelegi de unde vine, rasuna din toate partile, asurzeste toti trecatorii si nu doreste sa dispara. Se reflecta de peste tot din jur, cauta orice posibilitate pentru a nu disparea, rasunind mereu in urechi si reflectindu-se din miile obiecte din jur: case, automobile, oameni, ba chiar si cerul pare a fi complotat contra mea: si el reflecta sunetul cuvintului tau: fericita.
Ma simt asurzit si nu-nteleg de ce. E doar un cuvint ce se vrea pronuntat de tine si ce pretinde de a fi sincer. Este sau ba nu mai stiu. Atunci te-am crezut, adica l-am crezut pe el, acest cuvint, fiind purtatorul unui sens adevarat. Acum nu mai stiu ce sa cred. Ma uit la tine si doresc sa te-ntreb ceva. Stii ce, si-mi zimbesti. Esti atit de atragatoare acum! Inteleg cit de mult te iubesc! Nu reusesc sa-ti vorbesc, caci iarasi te-am vazut in vis.
Acest sentiment de neimplinire ma urmareste inca si nu mai reusesc nicicind sa fiu pe deplin refacut. Mereu caut un sens in ceea ce a fost si nu mai ajung sa-l gasesc si sa-l inteleg. Cred ca acea fotografie cu chitara a fost una dintre cele mai reusite, acolo unde esti adevarata tu, acolo unde te simt cu inima, acolo unde ma privesti... care? Nu ma intreba, caci adeseori nu mai stiu nici eu si nu mai inteleg daca a fost o chitara la mijloc, daca ai fost tu pe acea poza, si daca, in genere, ai fost si esti cu-adevarat fericita asa precum pretindeai... 

153 de postari

Am intrat pe acest blog pentru a cauta un raspuns. Am vrut sa ma simt mai bine, dar am simtit doar durere si singe. Nu este un film de groaza si nici un reportaj documentar despre razboi: este suferinta cuiva asternuta in mii de rinduri. Stii cite postari am putut numara? Peste 150. mai mult de 150 de chemari disperate, 150 de siroaie, 150 de cioburi ascutite de sticla ce strapung un suflet indragostit. 150 de chemari mute, 150 de strigate de disperare, 150 de marturii...
Stiu ca nu iti va pasa acum, caci ai dorit sa asterni un sfirsit intre noi doi, sa il intinzi aidoma unei plapume calde si matasoase ce se acopera un cadavru. Este unicul lucru pe care il mai poti face pentru el - sa-i spui adio intr-o alta lume far de tine. Este un sentiment de culpabilitate ce vrei sa il eviti. Ii pui plapuma si asta-i tot. Pardon, imi pare rau si... adio. Eu nu mai pot fi cu tine.
Cuvintele suna aidoma unor lasi ce si-au tradat ceea ce era cel mai sfint: anumite idealuri, anumite credinte in ceva mai bun si anumite sperante. Doare. Doare atit cit incape in cele peste 150 de postari insirate pe acest blog, scurse si asternute aidoma unei dire de singe. Iarasi suna a un roman sau film ratat hollywoodian... cita banalitate.
Dar eu continui sa scriu si sa spun tuturor ca inca mai picura 150 de lacrimi, ca inca mai sunt viu si ca inca mai vreau sa fiu fericit. Si ca inca as dori sa continui aceasta fraza impreuna cu acea care mi-a daruit Soarele in viata mea, cea care inca il mai citeste pe acel poet indragostit, cea care mai merge la piese de teatru si cea care imi va spune intr-o zi "Te iubesc. Hai sa fim impreuna" (vezi foto :-).