Ai fi geloasa

Ai fi geloasa acum, daca as asterne aici adevarata dragoste in care te scaldai cu mine. Ai fi geloasa pe zecile, miile de ochi care ar citi aceasta postare. Nu pentru ca te-ar vedea nuda, in toata splendoarea corpului tau, ci pentru ca ar fi martorii unei iubiri despre care doar au auzit. Ar vedea o iubire, ce l-a proslavit pe poetul ce-a cintat-o intr-un vers, ar auzi melodia vesniciei compusa de un adevarat geniu, ar admira tabloul unei dragoste vesnice, uneia care nu necesita dovezi, ci doar pasiune.
As scrie despre tine. Tu. Punct. Doar tu si iarasi tu. Te-as revedea in miile de ipostaze in care te-am cunoscut, unde te-am ghicit si unde inca te mai revad, chiar si de nu esti alaturi. Ar simti asa precum am simtit si eu - asa precum am trait doar noi doi, asa precum nu a trait nimeni.
Ai fi geloasa sa stii ca te-am iubit precum nimeni altul. Ai intelege cit de mult am dorit sa fiu cu tine, cit de mult am sperat si cit... dar ce mai conteaza? Caci nu mai scriu, nu ma stiu daca as putea sau, mai bine zis, nu mai stiu daca ai putea sa vrei sa-ti scriu. Nu mai stiu daca ai dori sa-ntelegi. Sunt sigur ca esti undeva, deja nu pentru mine, dar stiu ca esti, si mi-as dori mult sa cred ca inca ai dori sa citesti si sa fii geloasa, chiar si daca te-ai regasi in acele rinduri fiind ca unica si adevarata mea dragoste. Chiar si daca ai retrai acele momente, chiar si daca ai dori sa mai fii acolo. Undeva, unde ne regasim iarasi intr-o iubire plina de bucurii si pasiune, intr-o lume unde nu este loc pentru acea gelozie, caci nu as mai scrie despre regrete, despre tine si despre noi, despre o dragoste ratata undeva la mijloc de lume, intre doua lacrimi lumesti sau intre doua continente. E o gelozie ce nu i-ar fi dat sa existe, ce ar fi murit fara de a se naste. Ar fi pierit undeva in mijlocul ardorii ce o emanam. Erai tu si eu, si atita tot. Era un ideal? Poate, dar era cu adevarat, il simteam ambii si il traiam pentru a ne revedea.
Dar acum nu este decit o parere de rau prafuita sub miile de zile ce se astern far de noi. "Dor de tine, dor de noi.."
Surprind un colt de zimbet ce se asterne pe buzele mele. Nu inteleg de ce. Privesc aceasta postare si inteleg: inca mai traiesc. Iar tu?  

Fara titlu

Daca ar fi adunat toata durerea mea, poetii ar fi plins in ritmul unei lungi poeme de amor. O poezie far de sfirsit ar fi exprimat cele traite de atita timp. Soarele si-ar fi tras un nor linga el pentru a plinge nevazut de nimeni, iar pamintul s-ar fi scaldat in lacrimile acelei ploi. Nu ar fi incaput totul intr-o poezie, un cintec sau o ploaie, ar fi trebuit sa continuie prea mult timp.
Si daca as putea scapa de blestemul tristetei mele, as inceta sa mai traiesc asa precum o faceam mereu: simtind totul cu inima. Si daca as putea sa-ti vorbesc acum, cel mai mult mi-as dori sa stiu ca inca mai ai nevoie de aceste rinduri, ca mai am nevoie de inima mea pentru a sti ca te iubesc.

...te cautam pretutindeni, iar tu ramineai sa fii departe. M-am trezit stiind ca nu te-am gasit. Si acum ma doare.