Ne-am nascut intr-o lume in care nu am putut fi impreuna. Sunt cuvinte ce dor, taie adinc in muschi si se opresc linga os... e o durere atit de sfisietoare incit iti pierzi cunostinta si nu mai poti citi...
Iar apoi revine acel plins de durere, de deznadejde si de... singuratate. Doar tu si vocea ta. Doar tu singur si nimeni alaturi. Esti pierdut. Doresti sa adormi, sa uiti, sa te topesti in ceva pentru a nu mai revedea ceea ce inseamna o viata fara ea. Dar nu reusesti, stii ca nu trebuie sa o faci, stii ca e un pacat si stii ca nu vei rezolva nimic, durerea e mult mai puternica decit viata. Apoi din nou traiesti si din nou te minti pentru a reusi sa supravietuiesti si iarasi o viata fara... o viata fara nimic, caci acolo unde e ea se afla totul. Dar rezisti, stii ca trebuie sa o faci si stii ca vei rezista in acel ultim efort de disperare, acel efort ce il fac caii de curse la ultima suta de metri...
Cuvintele se amesteca in creieri si ramin acolo pentru a forma un paianjen ce seamana cu cu o ceata ce se asterne peste un oras adormit, un oras in care voi v-ati iubit si unde ai vazut-o atitea ori. Iarasi ea, incerci sa dai din cap, tresari si te regasesti undeva in alta dimensiune, crezi ca ai adormit, iti pare ca te-ai trezit. Te uiti in jur. Nu. Esti tot tu si tot fara ea. Dai din mina, vrei sa pleci. Unde? Nu stii, dar nu cred ca vei fugi de tine, de ceea ce te framina.
Te asezi, aprinzi calculatorul si scrii aceste rinduri. Te linistesti, stii ca asa si trebuia sa fie, ca a fost o decizie luata cindva demult. Poate una ce nu era dintre cele mai proaste la moment. Si intelegi ca acum nu e momentul de a lua decizii, ele au fost luate mult prea demult si, poate, nu doar de tine. Iar viata ce ti-o imaginezi nu este ceea ce este ea cu adevarat. Reprezentarea ei nu este adevarata. Proiectia nu corespunde adevarului si ajungi sa te linistesti intelegind acest adevar. Te doare, dar este o durere justificata, logica, explicabila. Probabil, pentru prima data doresti sa ii vorbesti cu o inima lucida sau, mai bine zis, linistita, dar plina de serenitate. O chemi, doresti sa te auda, sa iti raspunda... Dar nu te aude si revii la acel pins de durere..., la al doilea alineat din postarea mea...
Iar apoi revine acel plins de durere, de deznadejde si de... singuratate. Doar tu si vocea ta. Doar tu singur si nimeni alaturi. Esti pierdut. Doresti sa adormi, sa uiti, sa te topesti in ceva pentru a nu mai revedea ceea ce inseamna o viata fara ea. Dar nu reusesti, stii ca nu trebuie sa o faci, stii ca e un pacat si stii ca nu vei rezolva nimic, durerea e mult mai puternica decit viata. Apoi din nou traiesti si din nou te minti pentru a reusi sa supravietuiesti si iarasi o viata fara... o viata fara nimic, caci acolo unde e ea se afla totul. Dar rezisti, stii ca trebuie sa o faci si stii ca vei rezista in acel ultim efort de disperare, acel efort ce il fac caii de curse la ultima suta de metri...
Cuvintele se amesteca in creieri si ramin acolo pentru a forma un paianjen ce seamana cu cu o ceata ce se asterne peste un oras adormit, un oras in care voi v-ati iubit si unde ai vazut-o atitea ori. Iarasi ea, incerci sa dai din cap, tresari si te regasesti undeva in alta dimensiune, crezi ca ai adormit, iti pare ca te-ai trezit. Te uiti in jur. Nu. Esti tot tu si tot fara ea. Dai din mina, vrei sa pleci. Unde? Nu stii, dar nu cred ca vei fugi de tine, de ceea ce te framina.
Te asezi, aprinzi calculatorul si scrii aceste rinduri. Te linistesti, stii ca asa si trebuia sa fie, ca a fost o decizie luata cindva demult. Poate una ce nu era dintre cele mai proaste la moment. Si intelegi ca acum nu e momentul de a lua decizii, ele au fost luate mult prea demult si, poate, nu doar de tine. Iar viata ce ti-o imaginezi nu este ceea ce este ea cu adevarat. Reprezentarea ei nu este adevarata. Proiectia nu corespunde adevarului si ajungi sa te linistesti intelegind acest adevar. Te doare, dar este o durere justificata, logica, explicabila. Probabil, pentru prima data doresti sa ii vorbesti cu o inima lucida sau, mai bine zis, linistita, dar plina de serenitate. O chemi, doresti sa te auda, sa iti raspunda... Dar nu te aude si revii la acel pins de durere..., la al doilea alineat din postarea mea...
