Şi daca aş dori acum să ştiu adevărul, cred că aş întreba inima ceea ce simte ea cu-adevărat. Dar nu vreau să o fac, căci raspunsul nu-mi va permite să fiu ceea cu sunt eu. Iar dacă nu îmi pun această întrebare, ajung să scriu aici aceste rânduri cu speranța că le vei citi şi că nu mă voi simți singur şi uitat. Da, recunosc că-mi lipseşti atât de mult, încât acele întrebari şi răspunsuri nu doresc sa le pronunț nicicând.
De ce nu pot să mă exprim prntr-un cântec? Să fiu un Carla's dream ce le spune lucrurilor pe nume, dar ştie, în acelaşi timp, să păstreze şi un mister în piesele sale? Aş face un cântec unde aş putea să-ți spun ceea ce simt. Iar tu l-ai auzi la radiou sau pe youtube şi ai pricepe că te cânt şi te întreb dacă încă mai eşti aşa precum erai când ne iubeam... dacă încă nu ai dorit să uiți... şi dacă nu ai reuşit.
Te simt adeseori în vis. Dar începe să fie penibilă trezirea. Cred că merităm cu toții o realitate plăcută, confortabilă cel puțin. Şi dacă nu e să fie, de ce atunci să nu ne vedem altfel în vis? Şi dacă este mai bine acolo, de ce continuăm să ne trezim? Cred cu-adevărat că încă merită să nu rămânem acolo, precum nişte prizonieri, ba dimpotrivă: să fim aici fericiți.
Cred ca undeva mă contrazic pentru că continui să scriu. Dar vreau să ştii ca încă mai contezi pentru mine şi că încă iubesc ploaia. Şi dacă o iubeşti şi tu, atunci când cad picăturile, există cel puțin doi oameni ce continuă totuşi să fie fericiți din amintiri si ce zâmbesc.
P.S. Am dorit nebuneşte să te fac să surâzi. Îmi lipseşte acel surâs al tău. Sper am reuşit, chiar şi de nu plouă acum.
