Acel ce te iubeşte încă

www.goodfon.ru/

Probabil durerea s-a născut undeva alături de inimă. A venit brusc şi a strâns cu o mână de fier totul ce se mai vedea în jur. Iar respirația s-a oprit pe o clipă pentru a continua apoi într-un ritm grăbit. Însă nu era o respirație ordinară sau una ce aparținea unei persoane grăbite sau obosite. A devenit o respirație întretăiată, plină de anomalii si dureri lăuntrece. Nu o poți controla. Doar ştii ca te depăşeşte şi te impune să fii altul. Unul mai nefericit şi mai singur. Şi, în acel moment, aceeaşi mână te apucă undeva in regiunea gâtului. Începi a răsufla altfel, mai adânc şi ai impresia ca devine şi mai rar. Dar e ceva fals. Răsuflarea devine una dificilă, căci te doare inima deja prinsă în cleştele deznădejdii. Vreau să te strig, să-ți spun cât de mult îmi lipseşti şi să-ți vorbesc. Te doresc acum mai mult ca oricând şi starea mea vine din acea dorință eternă de a fi cu tine. Simt acum cât de departe eşti, iar... inima şi răsuflarea mă trădează şi mă împiedică să pot fiu eu-însumi: acel ce te iubeşte încă. 

Nu pot decât să rămân sa răsuflu greu, sa simt o durere in înimă şi să încerc să cred că încă mai citeşti acest blog... şi că mă vei suna. Îmi e dor de vocea ta. Nu vreau să o uit. Îmi e dor de ochii tăi şi de acel surâs. Da, anume de el. Ştii doar tu de care. Şi ştii cum să mă găseşti...

Din nou tu

Ochii tai i-am vazut azi si am vrut sa-ti spun ca te iubesc. Am dorit sa cred ca esti tu si, pe o clipa, am fost gata sa uit totul. Am ajuns atit de aproape de acea stare numita "fericire" incit am crezut ca sunt alaturi de tine... Ti-am vazut parul rebel in ritmul acelei melodii, dansai si te vedeam fericita impreuna cu mine. Iar apoi am realizat ca nu esti tu... sau erai?
Ma intreb daca ai avut aceeasi senzatie... Sunt sigur ca da. Si ma mai intreb daca a fost sa fie in acelasi moment. Caci de a coincis, sa stii ca ne-am vazut din nou peste miile de clipe si kilometri ce ne despart. Nu te-am auzit, dar stiu ca erai tu si ca imi sopteai melodia buzelor indragostite. Acelor buze ce se lasa sarutate cu dorinta pacatului ascuns, tainuit de aceasta lume imperfecta.
Ai fost tu si eu. Si din nou muzica, multa muzica ce ne unea si ce incerca sa ne ameteasca intr-un iures de dans, dorinta si multa iubire. Prea multa iubire ce nu doreste sa plece. Imi zimbeai si nu voiam decit sa stiu ca esti fericita anume acum, anume cu mine, pe veci. Eram, si cuvintul "noi" era de prisos.

Si mi-am zis sa nu inchid acest blog. Am decis sa il las abandonat, uitat de propriul stapin, precum cel mai mare las ce se ascundea de propria-i oglindire. Si asa si am facut. Dar iata ca stafiile trecutului ma urmaresc inca si inca nu pot sa fiu eu-insumi, si inca mai scriu...