Tacerea ta

Acum stiu ca am ramas singur in fata Tacerii. Ma priveste si nu-mi spune nimic. Tace. Stau in fata unei porti mari si nu vad nimic. Nu deslusec nimic de dupa birnele mari de lemn si fier ce ii ascund ochii. Dar stiu ca ma priveste, este acolo, dupa poarta enorma ce ii pazeste linistea, o liniste ce se asterne in jur si cuprinde totul. Iar eu continui sa stau in fata ei si nu mai intleg nimic... am ramas sa incerc sa-nteleg ceea ce nimeni nu poate sa traduca in nici o limba: sa-nteleg ce spune Tacerea, sa deslusesc dragostea ta... Incerc sa cred ca se ascunde dupa aceasta usa imensa ce-ti acopera adevaratele sentimente; vreau sa cred ca acolo, undeva in adincurile castelului muteniei ramine sa traiasca acel frumos si vesnic "te iubesc" de care am nevoie acum atit de mult.
Stau si astept. Nu mai stiu ce sa fac: sunt obosit de atita durere, nu mai cred sa pot suferi din nou. Am asteptat atit de mult incit imi pare ca o vesnicie s-a scurs intre noi doi, o adiere seculara mi-a fluturat parul. Lacrimile ramin demult moarte undeva la inceput de cale, acum nu mai ramine decit asteptarea: sunt singur aici si acum si privesc Tacerea. O implor sa cedeze si sa spuna ceea ce vreau sa aud de la tine, ceea ce sper ca inca mai gindesti... Dar nu deslusesc nimic, cum as putea auzi? Caci stau de vorba cu Tacerea: ea stie ca nimeni altcineva sa pastreze secretele cele mai ascunse...
Sunt obosit. Stiu ca nu mai am puteri pentru a reveni inapoi. De aceea si nu vreau sa pier in zadar: vreau sa stiu adevarul, sa-mi vorbesti asa cum era cindva, vreau sa aud vocea ta si sa-ti simt dragostea in rasuflarea exstazului nocturn... Tin minte cum ne iubeam atunci si-ntelegeam dragostea ta in orcie gest, miscare, atingere si rasuflare... te auzeam in "necuvinte" si stiam cit de mult ne iubim. Simteam cit ne iubeam si auzeam vocea ta oriunde nu as fi plecat. Dar te auzeam!...
Acum ma simt un las. Nu pot convinge Tacerea sa-mi vorbeasca si nu mai am puteri sa te aud, ai disparut intr-o bezna a indiferentei ce ma face sa cred ca nu mai tiii minte, ca nu mai vrei sa-mi spui ceea ce simteai cindva, ceea ce dadea sens vietilor noastre : te iubesc...

Durerea vintului

Imi lipsesti tot mai mult. Am incercat sa alung acest gind de-a lungul mai multor luni in sir... nu-mi reuseste. Revin (a cita oara!) la tine si la imaginea dragostei noastre asternute undeva in miez de vara... sau sa fi fost toamna?... Nu, nu vreau sa cred ca era toamna, caci m-as imbolnavi iarasi de durerea despartirii noastre. In schimb, imi amintesc parfumul ce l-am simtit atunci cind te iubeam si cind erai doar a mea! Iti mai aduci aminte?.. O noapte plina de iubire venea sa se asterne, iar noi asteptam momentul marii iubiri, marii dedari de sine, un inceput nemarturisit de o Dragoste adevarata, una la un milion, una ce nu se repta decit doar o data in viata.
Am incercat sa uit ca-mi lipsesti. Dar, vai! Am uitat ca te uitam si iarasi te visez in noapte... nu doresti sa pleci din gindul meu si revii atunci cind devin eu-insumi, atunci cind imi permit sa te vad din nou: in vis.
Acum ma intreb daca si tu simti la fel; daca mai simti la fel, daca mai esti asa cum erai cindva.
Ieri am auzit cum plingea nocturn si am incercat sa-i inteleg durerea. Am fost atent sa aud orice adiere de vint: voiam sa-nteleg de ce este atit de trist. Nu am deslusit nimic la-nceput. Dar apoi am inteles ca el prelua suferinta ultimului romantic furata intr-un miez de noapte, furata dintr-un vis... Te-am recunoscut in acel cintec, am zimbit si am rasuflat adinc... Sper sa-l auzi si tu atunci cind crezi ca am uitat de tine, atunci cind crezi ca esti singura.