Probabil, ma vad precum acest personaj de pe fotografie: incerc sa privesc intr-o noapte far de tine si sa te zaresc ascunsa undeva printre miile de lumini indepartate. Stiu ca nu ma vei incalzi pe mine, insa lumina ta mi-ar da forțe pentru a crede înca in noi doi, pentru a crede ca inca totul e posibil. Iarasi revin la niste fraze banale ce se repeta pe acest blog. Insa nu pot evita evidentul. Acest evident ce ma face sa sufar acum, acest evident ce inca ma face sa scriu dupa atita timp si atîția kilometri ce ne despart.
Tacerea ta o inteleg. Dar nu o pot accepta fara suferinta. Si stiu ca suferi si tu, e o durere impartita la doi ce nu-si pierde intensitatea. O simt precum te simteam atunci fericita. Si stii ca nu a mai fost sa fie asa precum cindva si vrei sa uiti, dar nu resusesti. Si chiar de-ti pare ca ai pierdut undeva ceea ce ai simtiti cu mine, chiar de crezi ca ai reusit sa devii fericita, stiu ca intr-un vis, o melodie sau un vers te vei revedea din nou linga mine... Recunosc, simt acelasi lucru. Si continui sa traiesc...
...Azi te-am vazut intr-o fotografie. Erai tu. Stii, citeodata cred ca imaginea ta nu este decit ceva vizibil doar de mine si exagerez crezind ca esti tu. Ar fi posibil, dar, oricum, pentru mine erai tu. Mi-am zis sa te caut... stiu unde, suntem intr-un secol mult prea avansat pentru sentimentele noastre pure si naive, dar iarasi ma intreb daca vei dori sa-mi asculti bataia mea la usa. Nu-ti cer sa-mi deschizi accum, dar stiu ca intr-o zi o voi dori.
Comentariile de la sfirsitul acestei postari le vad doar eu inainte de a fi publicate - am vrut doar sa ma asigur ca o stii si ca imi vei raspunde la bătaia mea de la usa inimii...
