Vreau sa zimbesc

Durerea mi s-a oprit undeva la mijloc de cale... voia sa zboare prin gitlej si sa-si exprime acea unica suferina ce ma sfisie acum. Dar nu a putut. A ramas undeva la mijloc de cale si s-a statornicit in piept. Acum o simt in fiece zi cind rasuflu, nu pot s-o evit doar trebuie cumva sa respir. Sta acolo deoarece stie ca nu o pot alunga si ma taie cu singuratatea ei de gheata; imi spune vorbe dulci si sirete prin amintiri si ma taie... Nu curge singe, deoarece totul se produce in suflet. Ma apasa, ma stringe si ma taie...
Iar eu respir. Cum as putea trai fara a respira?.. Nu pot. De aceea si doare, de aceea si sufar. Apoi oftez adinc, incerc s-o alung de acolo, dar nu pot. Ea stie ca atita timp cit te voi iubi, va avea dreptul deplin de a locui acolo fara a-mi cere permisiunea. Ambii stim aceasta. Oftez si iarasi continui sa respir. Simt acea greutate sufleteasca zilnic.
Stii ce fac?.. Incerc s-o mint si ma gindesc la tine: in acele clipe in pare viata mai frumoasa si, parca, pe citeva clipe, nu mai simt suferinta... dar nu dureaza mult, caci exist intr-o realitate in care nu te gasesc alaturi.
Am incerca sa scriu aceste rinduri pentru a o lasa in aceste litere, pentru a-i spune suferintei ca nu o mai doresc in casa mea, o implor acum sa plece... as dori sa cred ca citesti acum si vei simti durerea mea, vei constientiza cit imi lipsesti si o vei alunga hat departe, iar eu ma voi trezi intr-o dimineata cu sufletul iluminat de cuvintele tale te iubesc. In acea zi voi putea rasufla adinc si voi zimbi cu sufletul, nu doar cu buzele asa precum o fac acum.
Acum scriu si ma doare sa respir...