Mare

Nu cred ca as avea acum ceva de spus. Sunt obosit de lipsa ta. Nu cred ca as mai dori ceva sa spun si de aceea am schimbat fundalul, am vrut sa te vad linga mine pe malul marii, acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa te cuprind, sa te simt a mea, sa te iubesc, sa te alint, sa te mingâi, sa te fac fericita. Te-ai fi topit in bratele mele si am fi cunoscut ambii fericirea noastra, acea despre care se scrie in carti si care nu este data tuturor. Dar ma repet si mi-e frica ca nu vei citi aceasta postare, vei spune ca sunt banal si ca nu fac decit sa repet acel nesfirsit refren - refrenul dragostei noastre si ca nu mai sunt original. Probabil vei avea dreptate, dar nu pot inventa ceva nou, nu pot sa merg mai departe atita timp cit m-am pierdut undeva in trecutul cu tine, undeva pe acea plaja unde suntem doar noi doi.
...Trebuie sa lupt si sa merg mult mai departe decit acea vacanta petrecuta in doi si acea iubire ce atit de mult si-ar fi dorit sa existe undeva la marginea unei lumi, undeva linga o mare, unde Soarele pare sa fie atit de aproape. Cineva mi-a scris ca risc sa ma pierd pe veci traind in trecutul ipotetic, neimplinit si ireal. Cred ca are dreptate.