v=Te11UaHOHMQ'}]}" >

sâmbătă, 27 iulie 2013

Oblivion

Nu te-am auzit de atunci cind Soarele stralucea undeva la apus si cind mi-ai spus ca ma iubesti. Dar imi amintesc foarte bine vocea ta, acea voce ce rasuna in visele mele atit de des. Stiu ca sunt vise, dar par sa fie ceva mai mult ca atit, par sa fie niste continuitati ale realitatii. Niste copii nascuti fara parinti ce-si amintesc undeva in firea lor de mama si tata, de parca le-ar fi tinut in brate. Asa te vad si eu, iti vorbesc, te intreb atit de multe si-ti marturisesc dragostea mea. Dar tu esti absenta. Punct. Plecata. Disparuta. Tacere si durere. 
Si chiar de te uit, stii a reveni din nou pe marginea acelui apus de Soare, te vad iarasi zimbind si fericita alaturi de mine, te vad iubita si dorita si ma simt atunci din nou impreuna cu tine. Poate ma simti si tu, poate ma vezi si tu? Nu stiu, dar, sincer, mi-as dori sa ma atingi si tu pe mine asa precum o fac eu, adica precum nu o pot face eu. Stiu senzatia, dar nu o pot repeta si anume acest lucru ma face sa realizez ca nu esti cu adevarat alaturi. Probabil aceasta e punctul slab al tuturor viselor si amintirilor: perceptia atingerii. 
As dori sa ma intilnesti si tu in vise, poate anume asa as putea comunica cu tine si sa-ti spun cit de mult... de fapt, nu mai stiu daca ai avea nevoie de cuvintele mele, poate te-ar irita sau ti-ar provoca doar un suris naiv... poate nu mai doresti sa-ti aduci aminte de parintii tai, precum nu-si mai doresc acei copii sa-si aminteasca de adevaratii lor creatori. 
De fapt, am creat ambii acea iubire si am sperat. Ah da, cite speranta mi-am pus in tine, cit de mult imi doream sa ne intilnim si dupa acel apus de Soare. Sa fi fost chiar un apus de Soare la mijloc sau doar o inchipuire de a mea? Posibil, nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca sunt in vis sau in realitate, daca ma mai iubesti sau nu... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poti adauga un comentariu aici