P.S. 3.

Am vrut sa-mi promit ca nu voi mai scrie. Inteleg clar ca nu trebuie sa o mai fac. Mi-a placut cum mi-ai spus cindva: nu poți trăi așa viața: caci viața ori o trăiești ori o visezi... E atita adevar in ceea ce ai marturisit incit... sunt mut. Cred ca e pentru prima oara din viata mea cind recunosc o infringere totala. O capitulare absoluta fara drept la revansa. O decizie irevocabila a judecatorului, un drept la o pierzanie, o alinare incurabila, un vis furat, o viata stearsa... o uitare. Si apoi ma intreb daca nu ma consideri un laş. Ce ai prefera: sa nu mai scriu sau sa continui sa recunosc dragostea noastra? (fii atenta: anume a noastra) In ambele cazuri voi fi nu eu, va fi o umbra, un pribeag, un "pierdut" strapuns de adevarul far de tine. 

Cred ca o parte din mine ramine sa fie ea-insăşi atunci cind scrie. Posibil, de aceea inca o mai fac si nu pot sa ma opresc din asternut cuvinte ce dor in acest blog. Scriu si simt ca traiesc, simt ca esti linga mine cel putin doar cind citesti aceste cuvinte scrise doar pentru tine, le pronunti in gind si acest lucru ma face sa cred ca... zimbesc, o faci si tu, iar lumea devine iarasi colorata. Iarasi remarc ironia pseudo-conincidentei: uite ce titluri de cintece s-au perindat cit am scris pin-aici postarea mea "Summertime sadness" (Lana del Rey), "Dreams" (Nana), "Sunkissed" (Sunlounger)... sunt curios ce va urma. Crezi ca e din nou o coincidenta? :-) Stii ca nu este. Stii ca inca iubim si ca inca mai merita de trait, cel putin pentru a mai scrie/citi o postare, pentru a mai auzi zimbetul lor sau a asculta acel cintec si... pentru mii de lucruri ce ne face sa ne simtim inca noi-înșine! 

P.S. Urmatorul cintec a fost "Hazard" (de Richard Marx). 

P.S 2. Crezi ca ar merita sa incerc sa nu mai scriu?    

P.S. 3. Am ales acea fotografie de linga titlu, deoarece te vad urcind in acel autobus. Acea tînără pare atit de calma, impacata cu sine-însăși si sigura de a fi luat o decizie justa. Nu stiu de ce, dar mi-am imaginat ca ai luat autobusul, precum a facut-o ea si vei ajunge la mine. Un gind nebun, stiu, dar te văd in acea foto. Si acum sufletul meu se umple de caldura, o simt cum imi cuprinde corpul. Ma opresc din scris, vreau sa o simti si tu si sa fim fericiti impreuna. 

Intrebari

Foaia alba din fata mea pare infricosatoare. Ea ascunde un gol, un nimic si o pustietate. Nu stiu ce sa ghicesc in spatele ei: impacare, adevar, pustietate, singuratate, liniste ... Nu stiu ce va rasari cind vei asterne cuvintele mele. Voi crede ca este un adevar, dar stiu ca va fi doar o disperare, un regret si multa durere. Ai dreptate. Dar cum as putea sa cred ca am uitat totul? Chiar as vrea sa o fac? As fi eu-insumi daca as fi in stare? As raminea tot acel eu ce eram cindva? As putea sa stiu cu-adevarat ca aici e adevarata lume? Ca aici totul este real... Cum ar putea, daca nu mai sunt eu-insumi acel adevarat. Ar putea sa existe un personaj fictif intr-o lume adevarata? Este doar o inchipuire atunci totul ce te inconjoara sau esti tu o inchipuire intr-un univers real? Unde se ascunde adevarul? Unde esti, unde sunt? Unde suntem noi impreuna? Spune-mi, te rog, acolo imi voi gasi alinarea si voi sti ca traiesc, ca este totul adevarat, fara falsitate si fara dor.

Am scris aceasta postare ascultind Nadia Aly "Fantasy" (Album Edit)-anume versiunea slow... am cautat textul si inca o data m-am convins ca putine lucruri coincid pur si simplu in aceasta viata. Dragostea noastra nu face parte din ele. La sigur. :-) 

Vreau sa zimbesti la sfirsitul acestei postari si sa te mai gindesti inca o data la noi. :-)