Prietenul si cele doua lumi

Am vorbit cu un om destept. Mi-a zis ca ma iubeste. Prieteneste. A spus-o in felul sau: tacut, dar sincer, printre cuvintele banale am ghicit caldura prieteniei sincere. Am ascultat si am inteles ca este sincer. Poate nu voia sa fie, dar vocea i-a tradat intentiile. Am zimbit si i-am multumit. A lasat o usa deschisa pe unde a intrat un pic de caldura in interior si mi-a dat un sfat pretios. L-am urmat si am inteles ca are dreptate. Si am inteles ca inca merita sa mai scriu. A soptit o incurajare tacuta si m-am simtit diferit.

As fi vrut sa te aud pe tine, dar intelegeam ca te-am pierdut atunci cind am inceput sa scriu. Incurajarea ta ar fi confirmat infringerea iubirii noastre si ai fi confirmat ca inca ma iubesti. Si, probabil, nu ti-o doreai. Iti era frica si iubeai asa precum o mai faci acum. Iar eu sunt inca aici, iar tu acolo si aceste doua lumi sufera distantate de atita durere intre ele. Dar traim si intelegem ca suntem departe si ca inca ne mai iubim si ca inca... poate oare sa mai fie posibil? Nu. Ambii clatinam din cap, ne retragem dupa perdeaua realitatii si incercam sa credem ca inca ar fi posibil... Ce? Nu stim sa explicam, dar credem. Si in acea nadejde nebuna si absurda ne punem toata speranta si inca mai traim, inca un pic, inca o zi si inca o posibilitate ca poate, totusi, ar fi sa fie...
Apoi aud incurajarea prietenului meu. Este surda, caci nu este a ta, dar este. Si atunci ma gindesc ca as fi putut sa te aud pe tine si am fi putut sa ne trezim impreuna... si atunci nu ar fi existat aceasta postare unde incercam sa ascund durerea noastra comuna - suferinta celor doua lumi ce nu au reusit sa devina una singura. 

Muzica

Sincer, mi-am zis ca nu voi scrie azi nimic. Maine e o alta zi: trebuie sa ma trezesc dis-de-dimineata, sa fug undeva si sa ramina acolo inca o zi fara tine. Si iarasi ma va durea nebuneste capul si va trebui sa rezist fara de a-mi cumpara pastile...
Dar acea melodie s-a strecurat pe furis in playlist-ul meu pentru a deschide usa si a patrunde undeva in suflet. A ochit negresit si acum scriu... nu ma pot opri, vreau sa-ti spun ca imi lipsesti si ma cufund in sunet, in ritm, in acea melodie. Iar zimbetul, paradoxal, vine pentru a schimba starea sufletului meu: ma bucur pentru ca inca simt si ca inca pot sa scriu. De fapt, inca mai vreau sa o fac. Inca ma reprezint prin ceea ce fac acum.
Si ele sunt multe, aceste cintece ce ma fac sa traiesc. Si le admir pe fiecare in parte gasind ceva frumos, ceva nou, original si spectacular in fiece melodie. Si, undeva, in adincuri, te revad ascultindu-le impreuna cu mine si bucurindu-te de cele auzite: iar apoi iti fac o recomandare, o asculti si-mi raspunzi cu alta. In sfirsit, gasim ceva diferit si incercam sa aratam frumosul piesei preferate celuilalt pentru a continua, din nou, sa ne apropiem sufletele. Si reusim. Si, iarasi, auzim o melodie si istoria dragostei noastre se repeta, continua si devine mai bogata. Te iubesc pentru ceea ce esti si pentru ceea ce simti, cinti, asculti si impartasesti cu mine. Iar muzica continua sa rasune, ea face parte acum din decorul nostru, nu mai putem fara ea si fara noi. Ne iubim si gasim clipe pentru a o face ascultind acea melodie, acel ritm si acele cuvinte. Existam in spatiul nostru plin de armonie si de amor... asa ne vad in rimul acestui cintec acum...

Zimbetul tau

Mi-am promis ca voi scrie o poezie. Probabil, eram naiv cind am facut-o... credeam ca voi putea s-o fac asa incit tu o vei citi si te vei gindi negresit la mine. As fi utilizat niste simboluri demne de Beaudelaire, insa doar tu le-ai fi putut citi intelesul. As fi dorit sa o cinti, acea poezie, precum ti-as fi cintat-o eu dupa o seara de amor, culcat linga tine si privindu-te in ochi. Mi-ai fi zimbit asa precum o face acea cintareata (stii tu care) ce-ti seaman tie :-) Ai fi facut-o asa, incit ingerii ne-ar fi invidiat neintelegind unde incape atit-amor. Si am fi auzit ambii pianul, un ritm lent ne-ar fi leganat in acea noapte. Am fi vorbit ore in sir, apoi ne-am fi iubit... si, din nou, am fi vorbit, apoi dormit... si, iarasi... O poveste de nesfirsit ne-ar fi cuprins si tu te-ai fi simtit cea mai iubita si cea mai dorita femeie de pe pamint.
Acea poezie asa si nu am scris-o. Mi-ai lipsit tu. Stiam ca nu ti-o voi citi si ea a ramas undeva sus, pierduta printre acei ingeri ce ne-invidiau cindva si ce se bucura acum ca n-o vor mai face din nou. Dar stiu ca ea isi asteapta ceasul. Stiu ca o voi scrie si atunci nu vei mai putea sa ma eviti, vei fi nevoita sa ma intilnesti si sa-mi zimbesti asa precum o faceai cind te iubeam.