Dialog

Scriu, iar sufletul ma roaga sa ma opresc, imi spune sa nu mai fac asta, sa ma opresc. Ma implora sa uit totul pentru a putea continua sa traiesc si sa nu ma mai gindesc la tine... ma roaga sa nu mai fac acest lucru, el  nu mai poate sa reziste de a trai cu gindul la tine, nu mai poate sa inteleaga cum ar fi daca ai... nu... nu, nu mai pot.

- ...Draga suflete, te rog, rezista. Fara ea nu as mai sti cum sa continui sa fiu eu insumi si sa inteleg ca nu traiesc in zadar. Fara ea nu as fi eu insumi si fara ea nu as intelege cu adevarat ce inseamna viata. Fara ea culorile ar disparea si as fi sortitit unei vieti sumbre, cenusii si sterse de culori. Dar viata nu este asa, ea e mult mai frumoasa si adevarata.
- De ce atunci nu-i spui, de ce atunci nu vrei sa ii marturisesti ceea ce simti, ea trebuie sa stie pentru a putea simti dragostea ta... 
- Ce as schimba prin aceasta?... Si, de fapt, poate nici nu mai are nevoie de iubirea mea, nu mai are nevoie de mine...  si...
- De unde o stii? Cred ca ar trebui sa incerci. 
- Uite acum ma intelegi si probabil realizezi de ce acum scriu aceste rinduri...
- Nu, nu vreau asa, ma doare atiti de mult incit nu mai cred sa pot suporta mult timp. De ce ma faci sa sufar atit?... Gaseste o alta modalitate, nu mai stiu cum, dar nu asa, te rog... 
 - Si atunci ce imi ramine? Cum as putea altfel sa fiu sincer cu mine insumi si cu ea?... Nu-mi lua ceea ce este perla vietii mele, nu-mi lua dragostea mea si posibilitatea de a o marturisi.
- Dar cu mine cum ramine? La mine cine se va gindi atunci?
- Sper intr-o zi se va gindi anume ea...
- Dar cit timp sa mai astept oare?.. Cit va dura aceasta asteptare plina de spini si durere, cit?...


Nu am mai stiut ce sa-i raspund si am inceput sa scriu aceste rinduri.