Am simțit ca eşti fericită. Am vrut să mă bucur pentru tine. Să-ți spun cât de mult îți doresc sa fii mereu aşa. Să-ți auzi propriul zâmbet in fiece zi oglindit în ochii ce-i iubeşti. Am vrut să te privesc în ochi şi să fiu sincer. Dar nu cred că aş fi putut vreodată cu-adevărat să-ți mărturisesc toate acestea. În ochii mei vei fi întotdeauna acea unică si irepetabilă femeie menită să-mi tulbure liniştea si creată din acel mozaic tainic adus cândva de îngeri. Uitat poate, însă ce a păstrat cele mai bune sclipiri de Soare. Farmecul tău mă urmăreşte încă adesea in vise... şi nu mai pot să te uit.
Am simțit că eşti fericită şi am înțeles ca viața ar trebui să continuie şi că, poate, ne este sortit să fim împreună într-o altă lume. Aşa precum scriam într-o altă postare şi aşa precum am văzut-o în filme. Două suflete pereche se vor regăsi mereu şi nu le va păsa de viața unde vor fi împreună. Vreau să cred în asta şi mă simt precum acel personaj care din răsputeri doarea sa creadă în minuni si ce nu reuşea niciodată să găsească destule dovezi pentru a-i convinge pe cei din jur.
Însă lumea din jur nu este un film. Scenariul nu a fost încă scris, îl creăm noi-înşine pe parcursul vieții. Nu avem spectatori si binele nu întotdeauna învinge. Fataliştii mă vor contrazice şi poate vor avea dreptate undeva. Dar nici ei nu vor găsi o explicație rațională de ce nu suntem împreună.
La marginea acestei filozofii mă voi opri de scris. Îmi lipseşte un zâmbet de Soare răsărit în colțul buzei şi pasiunea unei dorințe nesăbuite născute într-un început de primăvară.
Buna ,Andrò.
RăspundețiȘtergereMereu Eu.