Tacere repetata

Nu am avut ce spune: ma prelingeam lin pe marginea vietii si nu aveam cind sa-ti spun ca-mi lipsesti. De fapt, voiam s-o fac, dar vedeam ca nu ai nevoie de sinceritatea mea. Erai mult prea ocupata de o alta viata, o viata falsa far de tine si mine, far de noi doi. Atunci am hotarit sa nu mai spun nimic. M-a durut, am rabdat si am tacut. Nu mai credeam ca avea rost. De ce? Pentru ce?..
Am inchis fereastra, am stins lumina, am tras perdeaua si am fost singur in intuneric. De fapt, in esesnta, cred ca asa a fost intotdeauna. Dar imi parea cindva ca mai bati la usa si-mi strecori cite o scrisoare in vis. O gaseam a doua zi si ma bucuram aidoma unui copil de cadourile lui Mos Craciun lasate-n miez de noapte. Credeam in tine si ceea ce ar putea fi intre noi doi. Dar acum iarasi nu doresti sa recunosti ceea ce am trait impreuna, ceea ce ne-a unit atunci si continua inca sa ne uneasca, ceea ce a devenit blestemul nostru, dar si fericirea, in acelasi timp. O dragoste nemaivazuta se asterne intre noi doi, oare nu o simti? Oare nu vrei sa recunosti cit de mult ne iubime, oare ai uitat?..
Anume in astfel de clipe ma gindesc ca poate totul e in zadar, ca nu mai este capat suferentei mele si ca... nu mai crezi, ca nu mai ai nevoie de mine... Aceste cuvinte mi se infig adinc in inima si ma doare, imi picura singele pe haine, pe mini si cade pe podeaua rece. Incerc sa-l opresc punind minile la rana, dar in zadar: se strecoare fierbinte printre degete si murdareste totul in calea sa. Simt caldura mea, sinceritatea unui sentiment adevarat, durerea unui inceput de dezamagire si rasuflu adinc. Incep a pierde aceste sentimente, ma indoiesc, ezit... Ma doare tacerea ta, deoarece ar pute insemna ca am dreptate si nu mai iubesc decit doar o imaginea spalacita a aceleia pe care cindva o credeam unica mea iubire, unicul meu refugiu... mai esti?