Gara

Cineva m-a intrebat de ce inca mai continui sa cred. Nu am stiut ce sa-i raspund: am fost surprins eu-insumi de starea mea - o vesnica asteptare. Ti-am mai spus-o o data: viata mea pare a fi o gara. Multa lume trece prin ea fara sa lase cel putin un pic de nuanta sau de atasament, nu au nevoie de aceasta, pur si simplu trebuie sa-si schimbe calea si asta tot. Iar eu ramin undeva ghemuit intr-un colt si astept: te vreau pe tine in ea si nu pot intelege unde esti. E atita lume in jur, invalmaseala si graba incit nu mai inteleg citeodata de ce anume mai cred ca vei veni. De aceea si nu am stiut ce sa raspund atunci, am fost surprins de intrebare. Te astept de atita timp, incit nu mai tin minte unde ar trebui sa cobori: poate nici nu doresti sa te opresti in gara mea, poate nici nu vei dori sa treci pe la mine pentru a bea o ceasca de cafea si pentru a-mi reaminti cit de frumoasa esti cind zimbesti...
Imi lipseste zimbetul tau, acel colt de buze ce se ridica leger pentru a ma lasa sa ghicesc ce anume doresti sa spui prin el. Este unicul zimbet din viata mea, este ceea ce te caracterizeaza si ceea ce m-a facut sa te iubesc cindva atit de mult. O asa dragoste nu a putut fi lasata deoparte: ea continua sa traiasca in inima mea si deaceea acum te astept: ... dar tu nu vii. Si gara mea ramine pustie, far de suflet chiar si de intimpina/petrece sute de oameni zilnic. Ii vad in jurul meu in fiece zi, dar TU nu esti printre ei...
O viata petrecuta in gara, o asteptare vesnica a unei minuni, o tristete launtrica ce se asterne peste aceasta lume, o durere ratacita si o intrebare... de ce nu vii?..
Azi voi incerca sa cred ca ai citit aceasta postare si ai fluturat de undeva, din fereastra unui tren o batista rosie pentru a-mi spune ca inca ma iubesti. Ca nu ai putut sa cobori acum, ca esti foarte ocupata si ca numaidecit, auzi, iubito?.. numaidecit o vei face curind...