Straniu

Cred ca astepti acum sa-ti scriu (a cita oara) ca inca te iubesc si ca sufar. Astepti sa gasesti niste pierle de cuvinte insingerate in tristetea mea, astepti sa vezi inca o data cit de mult insemni pentru mine. Stii ca nu te voi dezamagi, deoarece stii cit de mult insemni in viata mea. Vei citi cele asternute in acest blog precum vei culege niste flori exotice dintr-o cimpie, le vei admira, apoi le vei pune intr-o vaza, le vei alimenta cu dragostea ta fata de frumos si le vei lasa sa se usuce... treptat, vei gasi altele, caci vei reveni in acea cimpie fiind sigura ca cineva le va sadi iarasi pentru tine, stii cit de mult contezi in viata mea.
Dar stii cita durere se ascunde dupa acele petale? Stii cu adevarat cite dragoste sincera "pun" eu in ele pentru a te face sa simti ceea ce simt? Stii oare cit ma sfisie fiece silaba pronuntata? Stii oare cit de mult doare?..
Astazi vreau sa te dezamagesc si sa-ti spun ca nu voi scrie nimic frumos, nimic ce te-ar frace sa te opresti din drumul tau si sa admiri florile. Nu voi scrie cit de mult imi lipsesti, nici cit de mult te doresc acum. Nu vreau sa ramin acel vesnic nefericit ce crede ca inca mai contez pentru tine. Am obosit sa fiu trist si sa te rog sa revii. De fapt, stim ambii ca nu mai este posibil sa revii si nu mai este posibil sa fim in doi... Doare?.. Stiu. Si pe mine. Ma doare intr-atit incit vreau sa-mi rup aceasta tortura, sa o arunc si sa o ard intr-un foc imens, intr-un incendiu in care sa dispara totul, sa pot iesi din el si sa simt ca viata este, totusi, colorata si ca inca mai merita sa traiesc, chiar si de sunt fara tine... De fapt, as dori sa nu mai tin minte cine esti tu - tristetea ar disparea si eu as zimbi cu acel zimbet ce-l aveam doar alaturi de tine... Zimbesti? Si eu, deoarece totul ce este mai bun din mine "aparea" atunci cind eram impreuna. Am scris prea des aces cuvint "tine"... El revine din nou cind vorbesc de fericire. Nu stiu cum as mai putea fi eu, daca nu esti alaturi. As putea fi un alt eu tot asa de fericit? :-)
E stranie aceasta postare, incercam sa uit de tine, dar revin la tine, la noi si la dragostea noastra.
Oftez. Ma intreb daca as fi dorit sa ajung la aceste rinduri. Probabil ca nu, dar stiu doua lucruri:
1. Imi este dor de noi
2. Am obosit sa fiu nefericit, singur si trist.
Stii tu vreo solutie? :-) 

Trebuie

Imi este dor de trecut. Inteleg ca te-am pierdut deja pe veci, dar gindul de a fi cu tine din nou nu ma lasa indiferent si atunci visez... Cred ca ar trebui sa ma opresc undeva din drumul vesnicei reamintiri, din drumul trecutului. Merg pe el si inteleg ca pierd un prezent ipotetic fericit, un prezent care ar putea sa-mi rezerve o fericire. Dar nu stiu cum s-o fac. Amintirile ma invadeaza, ma tulbura si-mi cuceresc prezentul. Te vad pe tine chiar daca inteleg ca nu mai esti alaturi, traiesc cu o iluzie in inima mea, o iluzie ce vine sa-si alimenteze puterile din trecut, din amintiri, din neprezent.
Trebuie sa-i spun adio, sa ramin fara aceasta inchipuire, caci incep a pierde prezentul, incep a trai in vise si incep a cauta irealul in jur. Apoi, nu te gasesc si ramin dezamagit, trist, pierdut si nefericit. Nu vreau sa spun c-am incercat sa te pierd, ar fi o minciuna. Am incercat mereu sa te pastrez adinc in inima mea. Dar inteleg ca nu ai fost tu, caci de ai fi fost tu cu adevatat, nu as fi scris acum aceste rinduri si am fi fost impreuna...
Sunt confuz, deoarece sunt ani la mijloc in care tu ai ramas acolo, in inima mea si citeodata ma intreb daca nu te iubesc prea mult, exagerat pentru a putea sa te uit vreodata. Si atunci imi doresc sa cred ca inca nu-i totul pierdut si atunci te caut din nou in vise, si iarasi traiesc in trecut.

Multumesc

Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca mi-ai daruit cele mai frumoase clipe din viata, pentru ca am cunoscut cu tine niste culmi ale placerii si niste dimensiuni indescriptibile ale dragostei, pentru ca te mai iubesc stiindu-te asa cum esti. Cindva cineva mi-a zis: "Nu trebuie sa plingi la o despartire, incearca sa primesti lucrurile asa cum sunt si sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru ceea ce ti-a daruit". Nu pot urma decit 50 la suta din cele sfatuite de acea cunostinta, pot sa ii multumesc sortii pentru ceea ce mi-a dat, dar nu pot primi lucrurile asa cum sunt: continui sa te iubesc. Am recitit recent un comentariu: cred ca ai dreptate Vi, risc sa ma concentrez asupra unei vieti iluzorii, in care sunt asa precum vreau sa fiu si in care ea ramine cu mine. Trebuie sa uit, sa rup, sa zmulg din mine acel posibil fericit cu ea ce nu-mi da pace sa traiesc, trebuie sa ii spun multumesc si sa o uit... de fapt nu, doar sa o pastrez ca o amintire placuta... As putea cu adevarat sa fac asa ceva? As avea puterea sa traiesc acolo, unde nu exista dragoste? Acolo, unde nu mai este nimic si acolo unde esti doar o umbra?.. Nu voi fi eu, voi fi doar o fantoma ce va bintui pe pamint crezind ca sunt fericit si, de fapt, nu voi fi nicicind...
In fine, adeseori cred ca lucrurile sunt inversate-ramine sa fie o fantoma ea, ce-mi suride noaptea si ea, ce nu mai doreste sa plece din inima mea. Nu o pot alunga, nu am puteri si nici nu prea vreau... iar ea continua sa-mi zimbeasca si continua sa-mi apara in vis si sa lumineze, sa straluceasca aidoma unui Soare. De fiece data cind ma trezesc ma intreb unde este, de ce a plecat si unde e hotarul intre reverie si adevar, intre iluzie si existenta, intre adevarata iubire si cea imaginata. Ma simt precum acest personaj din fotografie: nu mai inteleg de ce sunt atit de nefericit in prezentul far de tine, de ce imi lipsesti atit de mult. Imi pare ca am pierdut acea lume construita in doi unde ne iubeam atit de mult, de fapt, imi pare ca tu ai plecat din ea, iar eu m-am pierdut undeva intre cele doua lumi paralele: una in care sunt fericit cu tine si alta in care tu nu esti alaturi. Ce sa fac?..


Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca ai fost in viata mea. Si cel mai mult as dori sa-ti spun acum multumesc pentru ca inca mai esti in viata mea. 

The Words 2

Stii care este cea mai mare nedreptate? Faptul ca in fiece zi traiesc fara tine. Faptul ca in fiece zi descopar ceva frumos in aceasta lume, dar o fac fara tine. Faptul ca nu am cui marturisi aceasta frumusete ascunsa si nu are cine ma asculta acum. Lumea este plina de injustitii, dar este greu sa treci peste ele cind la mijloc se afla iubirea. Sentimentele sunt mai greu de convins, chiar, as spune, nu se lasa induplecate niciodata. Cele adevarate ramin pe vesnicie.
Si, apoi, imi imaginam cum ar fi fost daca erai si tu... Acele mici placeri ale vietii si micile descoperiri ar fi fost impartasite cu tine, iar in doi ar fi existat mai multa dorinta, pasiune si... extaz. Este o placere sublima, ascunsa si pasionanta de a afla impreuna micile secrete ale vietii, de a incerca de a le descoperi si de a imparti succesele la noi.
Nu mai stiu cum sa te fac sa-mi scrii, sa-mi vorbesti sau, cel putin, sa citesti acest blog unde totul plinge dupa tine si unde obosesc de a fi atit de nefericit. Si daca ai citit, atunci de ce nu-mi spui ca inca mai doresti sa dezvaluim lumea impreuna?
  

The Words

Intotdeauna mi-am dorit sa-ti dedic o poezie, sa-ti compun o melodie sau sa filmez un film pentru tine. Stii, intotdeaun am vrut sa pot pune misterioasele tale initiale in prefata unui roman celbru sau in primele titre ale unui film de mare succes. Am dorit intotdeauna sa stie lumea-ntreaga cit de mult te iubeam atunci cind compuneam pentru tine. Ai fi vazut acele litere si ai fi zimbit de fiecare data cind reauzeai acea melodie, cind deschideai acea carte sau cind revedeai acel film. Ai fi stiut cita dorinta si pasiune se ascund in umbra celor scrise si celor simtite de mine, de noi.
As fi dorit sa descopar intotdeauna lumea cu tine: stii cum? In orisice lucru simplu, vazut in doi: un rasarit de soare, un colt de luna sau un fir de iarba. Am fi simtit si impartit cele mai banale momente impreuna si am fi reusit sa traim impreuna legati unul de celalalt prin acele mii de fire invizibile ce le-ar fi creat "descoperirile" noastre zilnice: am fi fost doar noi doi si iubirea noastra.
Am fi aflat atitea lucruri impreuna, incit nu am mai fi avut nevoie de altceva decit doar de setea de a ne regasi din nou in fiece noapte alaturi, cuprinsi de strinsoarea sentimentelor noastre. Ne-am fi iubit o viata, un secol, un mileniu, o vesnicie. Si cred ca asta ar fi foat adevarata dragoste ce ne-ar fi unit. Anume asa am fi crezut in noi doi si in adevarul sentimentelor noastre, iubirii eterne. Am fi regasit-o in stare pura.
Si, am fi fost fericiti, atit de fericiti incit nu ar mai fi putut scrie nici un poet despre dragostea noastra - nu ar fi reusit; talentul lor nu ar fi putut cuprinde imensitatea sentimentului nostru... Ar fi fost ceva pur, adevarat, sincer si vesnic. Am fi fost cei mai puternici si universul ne-ar fi apartinut, caci intensitatea sentimentelor noastre ne-ar fi ajutat sa ne regasim din nou, cit de departe nu ne-am fi aventurat unul fara celalalt. Ar fi fost anume asa, precum inca nu s-a scris in carti, nu s-a cintat in melodii si nu s-a filmat in filme.
...astazi am descoperit lumea fara tine si ma simt un las, un copil ce a gustat in ajun din tortul sau de aniversare, un indragostit ce inca mai iubeste sotia altcuiva, un romantic ce traieste in anul 2013... Daca ar fi sa aprind o lumina noaptea si sa o las pe cer de fiece data cind imi lipsesti, cerul nocturn nu ar mai exista si noaptea ar deveni ziua. 

Gara (am obosit)

Am obosit sa te astept in gara. Trenurile trec, oamenii pleaca, se intorc si nu mai pot privi acest dute-vino etern in care nu te gasesc.
Sunt intr-o gara in care am intepenit de-o vesnicie si nu mai stiu ce data e. Astept si cred ca te vei intoarce si ma vei striga de undeva, de pe acest peron. Si eu stau cuminte crezind in fiece zi ca te voi vedea si ca vei repeta acel episod din filmul de dragoste vazut de pe timpuruile cind eram adolescent si cind inca mai credeam...
Am obosit sa fiu nefericit si sa te astept. Imi este rusine sa recunosc, dar acesta este adevarul existentei. Tu apari pe o secunda in fereastra trenului grabit, imi dai din mina si... iarasi dispari pentru o vesnicie intreaga, iar eu stau si astept din nou minunea. Reusesti sa-mi insufli o doza de speranta si eu ramin pe peronul prafuit si ravasit de vint sa cred ca intr-o zi vei cobori din acel tren, in care stiu ca te afli cu el. Nu mai pot suporta aceasta vesnica taraganare de o minune ce nu mai doreste sa se produca. Ma simt aidoma unui credincios din filme, ce asteapta precum au asteptat si predecesorii sai ca minunea sa se produca. Si chiar de stie ca nu va fi sa fie in acest mileniu, el continua sa creada si sa astepte. Nu mai sunt acel credincios din romane si nu mai cred ca vei fi a mea in acest mileniu. Poate in urmatorul, dar atunci nu voi mai fi eu si tu nu vei mai fi tu. Si chiar de a fi sa fie intr-o alta viata, aceasta va fi intr-o alta lume paralela in care va fi un alt eu si o alta tu...
Imi este trist. Te iubesc. Dar si ma doare. Aceasta durere nu o pot smulge din mine asteptind sau ba in gara ceea batuta de atitea vinturi... Eram cindva in doi acolo, dar acum am ramas doar eu si in jur nu mai vad ceea ce vedeam cindva. Si aceste culori spalacite nu ma pot seduce asa precum o faceai tu atunci cind eram in doi, si eu nu mai cred sa pot rezista de a mai astepta acum. Stiu ca voi regreta publicarea acestor cuvinte, dar am vrut sa scriu acum cit de mult ma doare singuratatea mea si tacerea ta si nu ma stiu daca as mai rezista din nou atita timp fara tine...
Dar stii, am si o solutie. Flutura-mi mai des din acel vagon si, intr-un sfirsit, paseste pe peronul prafuit.
Cred ca voi dori sa ramii acolo pe veci, linga mine. Insa stiu ca nu vei putea. Oricum, cred ca aceasta ma va face cel mai fericit si cel mai rabdator indragostit de pe acest pamint... nu te-am vazut de-atita timp...