Am obosit

Am obosit sa ma stiu nefericit. Si daca as putea schimba ceva acum, as dori sa te stiu fericita. As putea crede ca anume asa voi disparea de pe harta Tristetii fiind drept un punct de popas prielnic. As sti atunci ca nu mai exista singuratate in jurul meu si as putea fi cu tine.
Am obosit sa te stiu departe de mine. De fiece data te caut pe orizontul vizibilului meu si nu te gasesc. Iar tu, crezind ca am uitat, te scalzi in atentia altcuiva ce, stii prea bine, nu te merita si nu te iubeste asa precum ti-ai dori tu. Ar fi o lume mai mica daca te-as regasi in fiece dimineata linga mine, o lume mai binevoitoare, lipsita de atita pustiitate.
Am obosit sa nu te mai aud. Esti undeva peste miile de glasuri ce rasuna zilnic si nu reusesc sa te deslusesc. Te aude doar inima, insa nu si urechile. Si, iarasi, nu esti alaturi. Imi lipsesc buzele tale, caldura inimii si flacara unirii noastre.
Am obosit sa traiesc fara iubirea ta. Citeodata, imi pare ca ai devenit atit de rece, incit mi-ar fi frica sa te aud, sa te vad si sa te sarut. Mi-e frica ca te-as pierde in aceasta lume mare si nu ai dori sa-ti aduci aminte cit de mult ne iubim.
In asa clipe realizez ca am obosit atit de mult, incit nu mai stiu de ce as mai trai fara iubirea ta.  

A crede

Citeodata imi pare ca nu ma mai iubesti si anume atunci incerc sa cred ca cuvintele "cred" sunt anume acelea pe care ar trebui sa le utilizez in aceasta fraza. Vreu sa cred cu disperare ca exista doar cuvintul "cred" si nu altul ce ar putea sa-l înlocuiasca. "Vreau sa cred ca nu ma mai iubesti", deoarece daca as sti ca nu ma mai iubesti cu adevarat lumea din jur si-ar pierde culorile si as ramine un sur pe linga miile de alb-negru din jurul meu...
Nu vreau sa ajung la acest gind, dar totul din jurul meu ma face sa ma gindesc cit de departe sunt acum pentru tine si cit de mult as dori sa gresesc... dar cred ca ai uitat de  mine. Nu mai simt ceea ce simteam cindva, imi pare ca te-ai indepart undeva in adinc, departe de lumea mea. Probabil, doar imi lipsesti mai mult ca oricind si acest gind ma turmenteaza intr-atit, incit nu mai stiu unde sa caut un refugiu, un inteles: sa fie in ploaia ce ne privea cindva de sub stresina sau in ultimul straluci de un Soare lenes... undeva, te mai vad inca, o stii prea bine si doresc din adincul departarii mele sa te stiu inca prezentā pentru mine. Stiu ce imi vei spune - a trecut mult prea mult timp pentru a-ti reprosa absenta si atunci iti voi aduce in dar aceasta scrisoare pentru a-ti marturisi dragostea mea. Iar tu vei zimbi si in al tau suris va incapea durerea despartirii noastre precum si lacrima unui viitor neimplinit, unei fericiri posibile, dar uitate in mijloc de acea vara...
A fost un vis disparut, uitat la un mijloc de iubire, la un posibil etern ce nu am stiut sa-l pastram... si ma doare, ma doare aceasta eterna posibilitate de fericire ce am lasat sa plece de linga noi, ce am pierdut-o undeva in cintecul acelei interprete (stii tu care), ce am lasat sa se prelinga lin prin cuvintele unui poet... Mi-e dor de iubirea noastra deoarece anume ea putea sa schimbe ceva in aceasta lume, sa spuna sus si tare  cit de frumoasa ar putea fi viata in doi, in aceasta ecuatie ce nu se cere rezolvata si rezultatul careia este evident. Asi fi vrut sa cred mereu ca am reusit, deoarece aceasta iubire nu ar trebui uitata precum si acel prim sarut plin de dorinta ce ne-a unit atunci, demult pe cind eram alaturi si te doream mai mult ca oricind... mai tii minte?
Dorul meu este nemarginit si aceasta nu poate fi schitat sau asezat undeva intr-un mesaj ca acesta. Niciodata. Insa unicul lucru care as putea face acum este sa-ti spun ca imi lipsesti si sa ma ierti... pentru ce? Pentru a crede acum ca ai uitat de mine si pentru a-ti cere sa-mi spui ca nu este adevarat...

Gol

Azi s-a prabusit ceva in mine. M-am simtit la un moment dat pustiu. Era un gol ce se cerea umplut si ce aparuse din senin, fara a putea fi prevenit si completat cu ceva anume. Era acolo si... ma golea de ceea ce as fi putut sa am in suflet. Nu intelegeam de unde venise si ce anume voia sa insemne. Nu puteam determina originea acestui desert. Dar ma ardea si ma macina... Imi lipsea o picatura ce ar fi incercat sa-i potoleasca setea si sa-mi crute sufletul, as fi incercat cel putin sa mai taraganez ceva din timp, as fi avut mai multe sanse. Insa nu era nimic in jur ce ar fi putut incapea in acea picatura de apa, totul era departe precum si tu...

Stii ce a fost? Un vis. Un vis in care te pierdusem din nou si in care nu eram cu tine. M-am trezit, am zimbit si apoi am incercat sa ma bucur: a fost totul doar un vis si golul ar trebui sa dispara... dar cred ca am ramas un naiv, un inocent ce mai crede inca in povesti. Te-am cautat alaturi, am incercat sa-ti gasesc lucrurile si chiar sa te strig pe nume. Insa nu erai. Iar golul din vis nu voia sa plece, ba dimpotriva, se statornicise in interior si apasa... Am deschis fereastra crezind ca ai iesit undeva in curte... vintul de dimineata m-a facut sa-mi reamintesc totul: noi doi, iubirea, despartirea si dorul, tristetea far de tine... Am oftat si am inteles ca golul din mine nu disparuse niciodata, pur si simplu il luai pe el in vis si nu reusisem sa-l las acolo deoarece tu nu mai esti cu mine: nici in realitate si nici in acest vis.
Nu mai inteleg unde traiesc acum: in acel vis sau in acea realitate - in ambele nu te mai gasesc...

Sa ramîi fericit

Am incercat sa fiu fericit si mi-a placut senzatia: era precum o muzica de atit timp uitata si regasita in sfirsit intr-un colt de suflet. Iti parea ca i-ai uitat deja ritmul, dar de la primul acord i-ai regasit in memorie cuvintele si circumstantele locului unde pentru prima data ai indragit-o. Si ea rasuna: acea extraordinara melodie ce te face sa ramii fericit. "... sa ramîi fericit" - ce frumos suna.
Si anume atunci am inteles ca zimbetul exista cu adevarat doar in suflet. Si cind stii a zimbi cu adevarat, o faci anume cu el, nu cu buzele. Ele nu vin decit sa finalizez acea pornire sincera a launtricului tau, o raza de lumina se aseaza apoi pe buze... Mi-am reamintit de tine acum, anume asa zimbeai tu: cu o raza de Soare, un strop din rai, o adiere de vint primavaratic...
A venit de undeva din interior, l-am simtit sincer, acel suris si stiam ca anume in acel moment eram cu adevarat fericit. Nu stiu cum am reusit: imi parea ca nu sunt eu, ca lumea din jur m-a schimbat pentru a-mi reda ceva speranta in viitor, sincer nu mai conta. Zimbeam si voiam sa fiu asa, asa as fi fost daca nu eram sa te pierd. Probabil asa si ar fi fost. Insa nu am reusit sa-mi pun aceasta intrebare pentru a nu ma mai pierde in atitea raspunsuri, atita durere in jur, atita suferinta... Nu erau acolo si continuam sa ma stiu asa precum ar fi trebuit sa fiu intotdeauna. Imi placea sa ma pot bucura de viata si sa-i admir fiece senzatie. Traiam cu adevarat!..
Puterea muzicii m-a fascinat dintotdeauna. Nu credeam ca as mai fi putut simti asa ceva, dar am reusit sa-ti zimbesc cu sufletul. Sper ca i-ai simtit atingerea si ai strecurat si tu un suris in aceasta noapte... 

Ma simt

M-am pierdut undeva la mijloc de aceasta vreme. Nu mai stiu unde ma aflu, ma simt presurat si strecurat printre mîniile unui trecator indiferent si curg... crurg undeva in tacerea timpului. Ma simt abandonat intr-o mare de timp ce a fost uitata de Cronos si ce circula haotic printre continentele stabile. Nu inteleg unde merg si de ce ar trebui sa fie totul anume asa precum este, am pierdut notiunea de spatiu, dar si pe cea a timpului... Nu mai stiu cind, unde si ce sunt... Mi-e frica: realizez ca incep sa-mi uit si identitatea...
M-am topit intr-o vîscozitate neagra si amorfa ce ma tine ostatec in bratele sale molesitoare, ba mai bine zis sunt intemnitat undeva si nu pot fugi: cum poti evada de nu cunosti unde te afli.
Am obosit de aceasta caldura ce vine sa ma apese inca o data pentru a-mi reaminti cit sunt de singur si pierdut...

Am visat ca-mi dadeai mina si-mi zimbeai. :-) Stiai ca voiam sa ti-o sarut... Zimbeam si eu si te sarutam. Apoi, imi aratai cu mina unde trebuie sa merg, deoarece voiai cu adevarat sa fug din intunericul ce ma cuprindea. Dar m-ai mintit: mi-ai spus ca vii si tu apoi, iar eu trebuie sa merg primul. Am mersi si iata-ma aici, scriind acest post si asteptindu-ma sa vii... M-am pierdut undeva intre doua lumi: cea far de tine si cea cu tine si nu mai pot intelege ce ar trebui sa fac pentru a te face sa vii si tu linga mine... 

Iarasi dor...

Stiu ca intr-o zi ai citit ceea ce am scris aici. Ai zimbit, ai simtit dragostea mea si ai lasat un comentariu. Undeva, in adincul inimii mele s-a aprins o luminita si i-am simtit caldura sau, mai bine zis, ti-am simtit caldura ta peste mii de realitati. Te-am simtit pe o clipa datorita acelui comentariu, datorita acelei sclipiri de sinceritate ce mi-ai daruit. Si am continuat sa scriu anume atunci cind credeam ca nu mai merita sa spun prin acest blog unei lumi indiferente cit de mult te iubesc. Am scris si am iubit...
Acum vreau sa cred ca inca mai esti aici si inca mai citesti. Nu pot sa-ti cer nimic, nu am acest drept, deoarece cindva, demult ne-am pierdut in doua lumi diferite: tu in a ta si eu in a mea. Doua lumi ce nu ne-au permis sa fim impreuna si ce ne-au aratat cu degetul in semn de negare. De aceea nu-ti cer nimic decit doar sa citesti si sa-mi spui ca inca nu ai uitat si ca inca mai doresti sa-mi auzi vocea sinceritatii. Nu vreau sa-ti cersesc nimic, dar aproape in fice noapte vii pentru a-mi reaminti cit de frumos zimbesti si cit esti de atragatoare... iar eu ma trezesc fara a sti nimic din realitatea lumii tale, ma simt pustiit de visele in care te vad atit de aproape.
Nu stiu ce-as putea exact face acum pentru a continua sa cred ca inca mai esti undeva, intr-o lume paralela alaturi de mine si ca inca mai zimbesti asa pecum o faceai atunci pentru mine. Te iubesc la nebunie si nu-nteleg de ce apari in vose. Sunt fericit sa te vad atit de des, insa dimineata realizez din nou cit sunt de singur si cit e de trist sa te vad intr-o alta lume: acolo unde nu pot sa-ti marturisesc ceea ce simt acum si unde nu pot sa te sarut...

Dragoste si durere

Am adunat durerea mea in pumn si am strins-o atit de tare, incit am crezut ca singele ce-mi picura din palma nu era decit senzatia placuta de zdrobire, de sfisiere a acestei infinte suferinte ce ma chinuie de atita timp: viata far de tine. Am scrisnit din dinti si am zimbit precum ar faceo cel mai salbatic criminal. Era zimbetul unei victorii. Credeam ca am invins si de acum inainte voi putea exista far de tine si fara a mai sti de durere. Am vrut sa fiu fericit, ma poti condamna sau judeca pentru aceasta? Am vrut pur si simplu sa pot rasufla adinc in fiece dimineata si sa pot zimbi cu adevarat Soarelui. Am vrut sa-nteleg de ce pot fi fericit fara a te vedea si fara a-ti auzi pasii. Am vrut sa stiu cum e sa nu te doara in piept. Cum poti sa respiri fara a simti acea pustietate, acel gol care ar trebui sa fie umplut cu prezenta ta, cu vocea si zimbetul tau...
Am adunat totul intr-un pumn de durere si am vrut sa-o strivesc, am vrut sa plece acea tristete si sa ma lase stapina pe viata mea, pe destinul meu. Iar eu sa pot trai fericit si sa pot continua viata fara a-mi reaminti cit de mult te iubesc. Oare pot fi judecat pentru a incerca de a simti ceva, ce nu am mai simtit de atita timp?.. un secol, un mileniu sau o vesnicie intreaga.
Dar unicul lucru ce-mi reuseste sa fac este sa-ncerc. Sa-ncerc sa traiesc fara tine: sa sper, sa iubesc, sa zimbesc, sa fiu eu-insumi... Nu-mi reuseste intotdeauna, ba dimpotriva: cred ca dau esec mult prea des de la o vreme incoace si nu mai pot fi asa precum eram.
...Stau cu durerea-n pumn, incerc s-o strivesc si unicul lucru ce-mi reuseste e sa simt picaturile singelui meu ce cad cadentat pe podea. Cobor ochii in jos, ma uit la lichidul prelins si ridic ochii. Te vad pe tine si zimbesc. In acel moment nu mai inteleg daca te vad cu-adevarat sau e doar corpul meu (slabit de atita pierdere de singe) ce-ncearca sa-si protejeze sufletul...
Astazi am hotarit sa-ncerc si altceva: sa-ti spun acum cit de mult te iubesc si cit de mult as dori sa stiu ca ti-e dor... Grabeste-te, te rog, sa-mi raspunzi. Singele se prelinge... 

Ieri si azi

Ieri am cautat printre vise acele clipe ce ne uneau si nu am putut deslusi decit lacrimile vintului de toamna... stii de ce anume toamna plingea...
Ieri am incercat sa citesc in cartea amintirii pasajele ce ne uneau pe veci, dar am gasit doar melodia despartirii si refrenul tristetii mele... nu te vedeam acolo.
Ieri am revazut filmele ce le indrageam, anume acele momente in care ne regaseam noi doi: dar nu te-am vazut alaturi si nu am inteles unde ai fi putut sa te pierzi, in film sau in realitate.
Ieri am stiut ca inca te mai iubesc si te-am strigat in miez de noapte asa precum o faceam atunci cind ne iubeam sub plapuma intunericului. Dar nu ai raspuns si am adormit purtat de durerea singuratatii.
Ieri am stiut ca nu mai esti linga mine si am inteles cit sunt de trist si de nefericit.

Azi vreau sa cred ca nu mai exista ieri si ca l-am lasat undeva pierdut in bezna trecutului singuratic.
Te rog, spune-mi ca am dreptate... De nu, trecutul si prezentul isi vor pierde rostul, iar viata mea nu va fi decit un vesnic amalgam de pareri de rau imigrate in prezentul trist... atit de pustiu far de tine. 

Intrebare

Unde as putea gasi raspuns la aceasta intrebare?
In ochii tai? Nu i-am vazut de o vesnicie si nu mai cred ca as putea recunoaste acum adevarul raspunsului tau sau minciuna ascunsa in ei. Imi e rusine sa marturisesc, dar nu te mai vad asa precum mi-as dori si nu mai pot sa-nteleg unde te ascunzi... si de ce...
Si daca ar fi sa caut in inima ta? Ce as putea gasi? Ai fi inca sincera cu mine asa precum sunt si eu acum? Ai putea intoarce privirea inapoi pentru a-ti reaminti de adevarata si unica fericire ce ne unea? Ai putea?.. Nu stiu, trebuie sa mi-o spui tu si sa revii cu-adevarat la ceea ce ne unea cindva, la ceea ce ne uneste inca, la ceea ce pastram undeva ascuns in suflet... Mai crezi in ea?.. Spune-mi...
Iar de as cauta in scrisori? In miile de cuvinte si mesaje asternute undeva intre doi abonati: abonatii unei si aceeasi iubiri. Cum crezi? As gasi raspunsul meu?.. O legatura infinta si plina de iubire, o vesnicie de conexiune si adevar ce plutea intre noi doi... Zimbesc, imi reamintesc ce imi scriai... ce zici daca as cauta acolo raspunsul?..
As dori sa-l gasesc in fotografii, dar am mult prea putine pentru a spune cu-adevarat cit de mult te recunosc in ele... pari departe si imi sufoc si mai mult inima vazindu-te undeva pierduta pe ele... Nu mai stiu daca imi zimbesti asa precum o faceai in ele. Nu mai stiu daca-mi zimbesti doar mie... de fapt, stiu ca nu, si aceasta ma apasa lin pe suflet... doare.

...te regasesc in muzica. Si stiu ca te iubesc. Dar acolo nu-mi poti raspunde si ramin mut in fata splendorii unui cintec ratacit pe undeva intre secundele ce ne despart. Sa fie doar ele sau si altceva la mijloc?.. Nu stiu, caut raspunsuri si nu le gasesc si apoi cad din nou in abisul tristetii far de tine, o prapastie intunecata de unde vreau sa ies...

Conditional Trecut

Mi-as fi dorit sa-mi scrii. Da, as fi preferat sa fie un mesaj lung, plin de dor si tristete. As fi citit acest ravas pierdut printre gindurile mele si l-as fi apreciat aidoma unei bauturi ce vine sa-ti umple viata de inca un strop de rabdare racoritoare. As fi zimbit o saptamina intreaga, pronuntind in gind mesajul tau de dor...
Mi-as fi dorit sa ma intrebi de ce nu-ti scriu sau de ce nu-ti mai spun nimic pe acest blog. M-as fi bucurat undeva launtric, stiind ca, totusi, inca mai citesti si nu ai uitat... As fi raspuns ca sunt foarte ocupat, dar voi scrie, numaidecit o voi face intr-o zi. Si asa as fi facut.
Mi-as fi dorit sa te vad. Imi este atit de dor, incit nu mai inteleg adeseori de unde ar putea veni atita tristete, durere si singuratate. As fi cautat sa-ti spun ca ramii cea mai frumoasa iubita de pe acest pamint, ca continui sa zimbesti precum nimeni nu a reusit sa o faca vreodata. Si in acel moment mi-ai fi daruit din nou un zimbet de lumina, o sclipire de Soare, o raza de fericire ti-ar fi luminat chipul. Iar eu as fi admirat gingasia ta.
Mi-as dori sa-ti vorbesc. De fapt, sa te aud si sa te ascult... As fi dorit sa-mi spui ca nu m-ai uitat si ca esti fericita, dar nu asa precum ai fi fost de erai acum cu mine... As fi inteles mult prea mult regret in vocea ta si as fi lacrimat o picatura ascunsa in bratele inimii... Insa tu ai fi simtit-o. Atunci as fi spus cit de mult imi doresc sa fiu cu tine. Iar tu ai fi tacut pentru a nu repeta ecoul vorbelor mele. Am fi simtit dragostea noastra, chiar si de ar fi fost prafuita de timp. As fi incercat pe o clipa sa fiu fericit...

Dar nu mi-ai scris acea scrisoare plina de tristete. Nu m-ai intrebat nimic. Nu ti-am vazut ochii de o vesnicie si nu ti-am auzit suflarea plina de dorinta. Ma simt un copil abandonat. Uitat. Parasit. Aruncat. Respins... doare... Ramin sa scriu la un conditional pierdut, abandonat intr-un trecut intunecat far de tine.

Mi-as dori acum... citeste mai sus. Ah, da... am uitat: tu nu mai citesti...