O noua primavara si o noua speranta

Am pierdut probabil ceea ce nu ar fi trebuit sa pierdem niciodata: speranta. Anume dupa aceasta ai incetat sa mai crezi in noi, in tine... Imi este greu sa ma pronunt acum: ar fi dificil sa pot da un raspuns inteligent, plin de intelepciune si unul care ar putea sa cuprinda totul. Nimeni nu ar putea, caci ceea ce ne inconjoara se numeste viata, iar viata este plina de surprize si vreau sa cred ca sunt mai mult placute decit nu prea. Este dur de a vorbi despre ceea ce doare, se amesteca sentimentele ce nu mai vor sa-ti permita sa judeci. Dar, voi repeta din nou, aceasta e viata.
Incerci probabil sa te ascunzi si te inteleg. Nu te judec, demult am acceptat ca oamenii au dreptul de a fi liberi si de a decide ei-insisi ce vor cu adevarat de la aceasta viata. Dar nu pot spune ca nu ma doare anumite decizii ce schimba prezentul si viitorul.
Te accept asa cum esti tu si te iubesc pentru ceea ce am gasit cel mai bun in tine. Si asa te tin minte si pentru aceasta iti spun multumesc pentru ca ai fost in viata mea. Dar nu vreau sa pun punct, voi adaposti pe acea, care a fugit recent de la tine si care se simte atit de singura acum: Speranta.
Zimbetul tau ma urmareste in vise. Acolo imi vorbesti, ma saruti si ne iubim asa precum o faceam cindva. Iarasi revin in ele pentru a te regasi. E un blestem ce ma urmareste inca si de care nu pot scapa. Insa trebuie sa recunosc ca e ceea ce-mi ramine acum si e ceea ce se cere in suflet fara a bate la usa. Tu vii si din nou cred, pe un moment, ca sunt fericit.
Voi schimba fundalul acestui blog pentru a crede ca vine, totusi, primavara si-n sufletul tau. 

Ciclu

Ne-am nascut intr-o lume in care nu am putut fi impreuna. Sunt cuvinte ce dor, taie adinc in muschi si se opresc linga os... e o durere atit de sfisietoare incit iti pierzi cunostinta si nu mai poti citi...

Iar apoi revine acel plins de durere, de deznadejde si de... singuratate. Doar tu si vocea ta. Doar tu singur si nimeni alaturi. Esti pierdut. Doresti sa adormi, sa uiti, sa te topesti in ceva pentru a nu mai revedea ceea ce inseamna o viata fara ea. Dar nu reusesti, stii ca nu trebuie sa o faci, stii ca e un pacat si stii ca nu vei rezolva nimic, durerea e mult mai puternica decit viata. Apoi din nou traiesti si din nou te minti pentru a reusi sa supravietuiesti si iarasi o viata fara... o viata fara nimic, caci acolo unde e ea se afla totul. Dar rezisti, stii ca trebuie sa o faci si stii ca vei rezista in acel ultim efort de disperare, acel efort ce il fac caii de curse la ultima suta de metri...
Cuvintele se amesteca in creieri si ramin acolo pentru a forma un paianjen ce seamana cu cu o ceata ce se asterne peste un oras adormit, un oras in care voi v-ati iubit si unde ai vazut-o atitea ori. Iarasi ea, incerci sa dai din cap, tresari si te regasesti undeva in alta dimensiune, crezi ca ai adormit, iti pare ca te-ai trezit. Te uiti in jur. Nu. Esti tot tu si tot fara ea. Dai din mina, vrei sa pleci. Unde? Nu stii, dar nu cred ca vei fugi de tine, de ceea ce te framina.
Te asezi, aprinzi calculatorul si scrii aceste rinduri. Te linistesti, stii ca asa si trebuia sa fie, ca a fost o decizie luata cindva demult. Poate una ce nu era dintre cele mai proaste la moment. Si intelegi ca acum nu e momentul de a lua decizii, ele au fost luate mult prea demult si, poate, nu doar de tine. Iar viata ce ti-o imaginezi nu este ceea ce este ea cu adevarat. Reprezentarea ei nu este adevarata. Proiectia nu corespunde adevarului si ajungi sa te linistesti intelegind acest adevar. Te doare, dar este o durere justificata, logica, explicabila. Probabil, pentru prima data doresti sa ii vorbesti cu o inima lucida sau, mai bine zis, linistita, dar plina de serenitate. O chemi, doresti sa te auda, sa iti raspunda... Dar nu te aude si revii la acel pins de durere..., la al doilea alineat din postarea mea...

Undeva

Si iarasi te caut undeva in amintiri. Te gasesc si incerc sa te retin. Evident, imi luneci printre ginduri si te indepartezi, nu poti fi aproape, caci sunt doar niste amintiri. Si atunci inima mea se umple de lacrimi. Si atunci incep a te cauta in viata de aici si inteleg unde, de fapt, traiesc. Nu te gasesc nici in aceasta viata, nici in acest univers. Si-mi doresc sa ma trezesc, sa evadez din acest vis. Si ajung sa nu mai inteleg care este adevarata viata, unde suntem noi, unde esti tu, unde...
Ai disparut, te-ai evaporat undeva printre aceste doua lumi. Nu mai stiu unde sa te regasesc. Si acel roman ce-l scriam in doi a ramas abandonat, fara sfirsit. Un roman contemporan unde cititorului i se lasa dreptul de a pune punctul final oriunde va dori.
Vreau sa te stiu alaturi si realizez imposibilul acestui gind: nu esti in lumea aceasta cu mine, iar in alta viata nu pot patrunde deoarece acolo, undeva un alt eu si tu ar trebui sa fie impreuna si sa realizeze visul nostru de pretutindeni de a fi fericiti.

Despre noi

Despre noi se va scrie o carte. Va fi numaidecit un poet, un romancier, un scenarist sau un compozitor ce va descoperi undeva aceasta istorie de amor, aceasta capodopera, acest imn al dragostei. Va publica cartea sa sau va compune acea melodie crezind in zadar ca va face bani. Nu va fi sa fie, dar, in schimb, o puritate de nedescris va raminea asternuta in acea carte, in acel film sau melodie; o sinceritate a sentimentelor va persista mai multe generatii si exemplul acelei iubiri va fi citat in literatura universala. Sunt sigur ca anume asa se nasc adevaratele opere de arte: sunt niste trairi intense, pline de suflet si sinceritate. Nu poate fi altfel, caci am pierde increderea in arta, increderea in iubire si-n frumos.
As dori sa pot scrie asa precum o va face poetul, poate as dori chiar s-o fac si mai frumos si mai reusit. Dar nu as putea, nu as reusi sa redau asa precum o va face el in opera sa, fie ea un cintec, o poezie, un roman sau un film.
Voi sti ca te voi recunoaste in acea opera, ma voi revedea si voi retrai din nou acea dragoste surprinzatoare ce se nastea cindva intre noi. Voi revedea fericirea noastra si voi cinta impreuna cu cele doua personaje: tu si eu. Va fi frumos, va fi irepetabil, va fi de neuitat. Si voi astepta cu sufletul la gura finalul. Cit de mult imi voi dori sa fie unul fericit! Cit de mult voi avea nevoie in acel moment de o poveste cu final ca-n filme. Voi spera cu-adevarat ca inca nu totul va fi pierdut. Voi spera precum sper inca acum ca ne va fi dat sa fim impreuna fericiti.

Viata in ritmul acelei melodii

Anume cind aud aceasta melodie imi pare ca inima mi se va opri si nu va mai dori sa continua sa bata. Suna banal de parca as citi un roman de dragoste cumparat intr-o gara trista de un calator plictisit. Dar asa este. Realizezi ceea ce scriu? Acesta e adevarul. Si el doare precum si inima.
Dar ma bucur in acelasi timp. Doar eu simt cu-adevarat acest ritm si doar mie se deschide adevaratul sens al acestor ritmuri.
Apoi imi imaginezi ca tu esti alaturi in acel cintec si ca ambii suntem creatorii unui destin - destinul melodiei vietii noastre comune. Si atunci realizez cit este de frumoasa viata-n doi si cit de minunata e acea melodie, melodia ce rasuna acum. O ascult, o înghin, o admir si cred in tine. Apoi ma dezamagesc, stiu ca n-o asculti si esti undeva departe, atit de departe incit nu te pot gasi nici chiar cu inima... te pierd si ma doare. Si anume atunci mi-e frica ca ea nu va mai dori sa revina, imi pare ca-i pierd undeva ritmul asa precum as pierde vocea mea intr-un ecou surd.
As dori sa scriu in final ca totul va fi bine si ca undeva, cindva vom fi impreuna asa precum ne este sortit. Si chiar de sunt sigur de acest lucru astept sa mi-o spui tu si atunci inima va continua sa bata in ritmul acestei melodii...

In largul marii

Si stii de ce ma doare sa scriu de sarbatori? Pentru ca stiu ca nu vei citi decit doar dupa toate evenimentele de iarna si doar dupa ce vei obosi de el, prieteni si nenumaratul sirag de rude ce persista de sarbatori. Si doar dupa ce vei obosi de suita de voarbe goale, pronuntate in vid de sarbatori, doar atunci vei reveni la blogul meu. Dar, vai, stii cit va dura aceasta?... Mult, mult prea mult pentru mine. Probabil vei regasi ceva bizar in cele scrise de mine, dar ma grabesc sa ma bucur de sarbatori pentru a nu intra prea mult in detalii - odata intrat in ele voi incepe sa pling. De aceea si nu doresc sa scriu de sarbatori: te vad mereu si stiu ca acum te vad doar eu. Tu te bucuri undeva de gloata de petreceri, de prieteni, rude, cunoscuti, colegi, etc.
Iar eu totusi scriu. Ti-am mai spus-o: scriu pentru ca te caut. Mi-as dori sa te vad pe tine in aceste sarbatori, sa fiu alaturi de vesnicie, alaturi de iubirea noastra. Si aceasta dorinta nebuna vine sa predomine peste durerea unei postari citite abia undeva la sfirsitul lunii ianuarie si... scriu. Scriu din nou pentru tine, pentru noi.
Si stii ce mai fac? Ma uit la statistici, la comentarii, la mesaje... Si, iarasi, ma conving ca esti undeva fericita de sarbatori, asa precum ai fi putut sa fii cu mine. Stiu ca ceea ce scriu acum si ceea ce simt in aceste clipe va rasuna in sufletul tau mai tirziu aidoma unei sticle aruncate de un naufragiat in mare: cine stie cit va calatori ea, pina cind mesajul va fi citit: o ora, o zi, o luna, un an sau o vesnicie.

Un nou An

De sarbatori obisnuiam sa iti scriu ca te iubesc si ca imi e trist sa "trec" de aceste sarbatori far de tine. Scriam, ma intristam si oftam... iar tu, posibil, in viltoarea sarbatorilor de iarna nu reuseai sa remarci sincera lacrima ce se prelingea din textul meu. Deveneam si mai trist si atunci intelegeam cit de singur am ramas de feeria sarbatorilor. Acum ajung sa-nteleg ca nu mai doresc sa repet durerea anilor trecuti, ca vreau cu-adevarat sa nu mai sufar. E straniu ca acum, la sfirsit de an si la un nou inceput revin iarasi la trecut. Ar trebui, probabil, sa privesc inainte fara de a revedea cenusa sentimentelor arse. Dar nu pot sa fiu nepasator si las fata de iubirea noastra, nu pot sa uit si cred ca niciodata nu voi fi in stare. Ajung sa constat, paradoxal, ca ma bucur sa pasesc intr-un nou an sperind ca totusi citesti acest blog.
Cindva am crezut ca nu mai tii minte si ca totul s-a uitat, iar eu ramin singur sa sper ca inca mai iubim... Dar m-am inselat, am simtit prezenta ta aici in vocea ta - si acum doresc sa-mi amintesc de tine anume atunci cind mi-ai marturisit ca inca mai citesti si ca inca nu ai uitat. Si daca inca o mai faci, atunci as simti caldura inimii tale la acest miez de noapte glacial. Si as dori sa sfirsesc aceasta postare zimbind si gindindu-ma la tine de sarbatori... 

Ai fi geloasa

Ai fi geloasa acum, daca as asterne aici adevarata dragoste in care te scaldai cu mine. Ai fi geloasa pe zecile, miile de ochi care ar citi aceasta postare. Nu pentru ca te-ar vedea nuda, in toata splendoarea corpului tau, ci pentru ca ar fi martorii unei iubiri despre care doar au auzit. Ar vedea o iubire, ce l-a proslavit pe poetul ce-a cintat-o intr-un vers, ar auzi melodia vesniciei compusa de un adevarat geniu, ar admira tabloul unei dragoste vesnice, uneia care nu necesita dovezi, ci doar pasiune.
As scrie despre tine. Tu. Punct. Doar tu si iarasi tu. Te-as revedea in miile de ipostaze in care te-am cunoscut, unde te-am ghicit si unde inca te mai revad, chiar si de nu esti alaturi. Ar simti asa precum am simtit si eu - asa precum am trait doar noi doi, asa precum nu a trait nimeni.
Ai fi geloasa sa stii ca te-am iubit precum nimeni altul. Ai intelege cit de mult am dorit sa fiu cu tine, cit de mult am sperat si cit... dar ce mai conteaza? Caci nu mai scriu, nu ma stiu daca as putea sau, mai bine zis, nu mai stiu daca ai putea sa vrei sa-ti scriu. Nu mai stiu daca ai dori sa-ntelegi. Sunt sigur ca esti undeva, deja nu pentru mine, dar stiu ca esti, si mi-as dori mult sa cred ca inca ai dori sa citesti si sa fii geloasa, chiar si daca te-ai regasi in acele rinduri fiind ca unica si adevarata mea dragoste. Chiar si daca ai retrai acele momente, chiar si daca ai dori sa mai fii acolo. Undeva, unde ne regasim iarasi intr-o iubire plina de bucurii si pasiune, intr-o lume unde nu este loc pentru acea gelozie, caci nu as mai scrie despre regrete, despre tine si despre noi, despre o dragoste ratata undeva la mijloc de lume, intre doua lacrimi lumesti sau intre doua continente. E o gelozie ce nu i-ar fi dat sa existe, ce ar fi murit fara de a se naste. Ar fi pierit undeva in mijlocul ardorii ce o emanam. Erai tu si eu, si atita tot. Era un ideal? Poate, dar era cu adevarat, il simteam ambii si il traiam pentru a ne revedea.
Dar acum nu este decit o parere de rau prafuita sub miile de zile ce se astern far de noi. "Dor de tine, dor de noi.."
Surprind un colt de zimbet ce se asterne pe buzele mele. Nu inteleg de ce. Privesc aceasta postare si inteleg: inca mai traiesc. Iar tu?  

Fara titlu

Daca ar fi adunat toata durerea mea, poetii ar fi plins in ritmul unei lungi poeme de amor. O poezie far de sfirsit ar fi exprimat cele traite de atita timp. Soarele si-ar fi tras un nor linga el pentru a plinge nevazut de nimeni, iar pamintul s-ar fi scaldat in lacrimile acelei ploi. Nu ar fi incaput totul intr-o poezie, un cintec sau o ploaie, ar fi trebuit sa continuie prea mult timp.
Si daca as putea scapa de blestemul tristetei mele, as inceta sa mai traiesc asa precum o faceam mereu: simtind totul cu inima. Si daca as putea sa-ti vorbesc acum, cel mai mult mi-as dori sa stiu ca inca mai ai nevoie de aceste rinduri, ca mai am nevoie de inima mea pentru a sti ca te iubesc.

...te cautam pretutindeni, iar tu ramineai sa fii departe. M-am trezit stiind ca nu te-am gasit. Si acum ma doare.

Ultima zi de vara

Am vrut sa iti spun din nou ca te iubesc, dar de dupa aceste cuvinte nu m-ai fi intrezarit pe mine, acel adevarat romantic ce traieste doar cu gindul de a te revedea. De aceea am tacut, rasturnat de amintirile in care ne vedeam noi doi: acei unici indragostiti printre miile de cupluri ce se cred ca se iubesc.
Apoi am decis sa iti marturisesc ca inca am pastrat undeva adresa ta. Nu mai stiu de ce am facut-o... De fapt, stiu prea bine: inca te ma iubesc. Dar iarasi am crezut ca te voi pierde: mi-ai fi spus ca sunt sentimental si femeile nu au nevoie de asa barbati - ele se indragostesc doar de acei ce pretind de a fi puternici si lipsiti de rafinament. Deci nu am riscat si am tacut. Iar tu ai crezut ca nu vreau sa vorbesc si te-ai intors ademenita de alta lume, unde eu nu mai sunt.
Apoi am incercat sa te sun: imi era dor de vocea ta. Am vrut sa stiu ca inca nu mai sunt singur precum am fost mereu. Si iarasi nu am vrut sa iti distrug microuniverusl tau, acea lume in care nu ma mai gasesti si nu mai suntem noi doi, adica suntem, dar nu impreuna...
Apoi am privit la cele asternute mai sus si am plins: am inteles ca deja te-am pierdut, iar tu nu mai esti decit doar o adevarata dragoste ce nu-mi va fi dat niciodata sa mai traiesc...