Ca-n filme

Am vrut sa fie ca-n filme si nu a fost. Te iubeam si de aceea credeam ca ar fi posibil. Iar apoi te-am pierdut, exact ca-n filme. Si am realizat ca aici scenariul s-a repetat exact ca intr-un film holywoodian cu o singura diferenta: nu te-ai mai intors. Si atunci am inceput sa pling. Am crezut ca astfel ma voi simti mai bine, dar nu a fost, adica nu a fost sa pling... Lacrimile au ramas undeva in inima si nu au mai dorit sa plece de acolo...
Si am continuat sa sper precum spera personajul principal din acele filme. Credeam ca ceva se schimba, caci asa vazusem in filme. Speram, caci te iubeam si credeam cu adevarat ca vei reveni intr-o zi, imi vei spune ca esti cu mine si ca vei fi cu adevarat. Nu a fost sa fie si am ramas in afara scenariului, undeva uitat pe o margine de hirtie, aidoma unui personaj ce nu si-a gasit rostul si locul lui in acel film. Si stii ce este cel mai trist? Nimeni nu are nevoie de asa oameni in acele filme de dragoste, dorim cu totii sa avem un happy end...
Te-am pierdut anume atunci cind am continuat sa sper. Si nu am vrut sa fie asa, caci anume atunci te iubeam cel mai mult si chiar credeam ca va fi totul bine. Zimbesc, caci imi reamintesc de noi, dar ma doare acum, deoarece anume tu imi lipsesti cel mai mult in aceasta viata. Ai fi elementul lipsa din acest puzzle ce se numeste viata. Ma uit in jur si nu te vad, dar stiu ca in filme intotdeauna eroul este urmarit de ochii iubirii si ades i se intimpla o minune... si as vrea sa cred ca traiesc acum int-un film si mergind pe drum intr-o zi obisnuita te voi intilni pe tine. Iar tu vei zimbi...
Stiu ca-n filme totul e altfel, insa mai continui sa sper si sa cred ca scenariul istoriei inca nu s-a scris, iar filmul nu este inca terminat. Si sfirsitul nu mai este atit de aproape precum pare, iar eu te voi intilni intr-o zi, intr-o alta viata, intr-un alt episod unde nu te voi pierde niciodata. Imi este greu sa respir acum, atit de mult imi doresc cu adevarat sa mi se intimple aceasta, chiar si de va fi doar intr-o alta viata...

Vorbe

Daca ar fi sa-ti vorbesc acum, ti-as povesti cum te-am visat. :-) Ti-as zimbi din nou pentru a reda acea bucurie de a te fi revazut in visul meu crezind ca esti alaturi. Ti-as intinde mina pentru a te invita in placerea existentei noastre comune, pline de nopti fierbinti si de zile insorite in care ne regasim mereu impreuna. Daca ar fi sa-ti pot rosti citeva cuvinte, ar fi acelea de amor pe care ti le-am spus pentru prima oara in acea seara plina de farmece, atunci cind inimile nostre si-au vobit pentru prima oara fara sa fi avut nevoie de traducator: eram noi doi, un tot intreg. Si daca ar fi sa-ti spun adevarul ce zace adinc ascuns de dupa atita timp, ar fi unul simplu si plin de intelepciune: nu pot trai pe deplin far de tine...
Dar nu-ti pot vorbi acum. Si aceste mii de cuvinte mor undeva in inima mea. Se astern peste ea si nu-mi permit sa simt cu adevarat lumea far de tine, imi este greu, rasuflu si continui sa le depozitez undeva in mine, aceste cuvinte ce-as dori sa ti le spun doar tie... Si timpul trece, eu te caut si cuvintele mor...
Am vrut sa-ti sun, sa fiu sincer in ceea ce simt si sa te intreb unde esti acum? Cit de departe ai ajuns de mine?.. Dar nu stiu daca as vrea sa aud adevarul. Daca ar fi mult prea crud pentru mine, nu as mai gasi ce sa fac cu atitea cuvinte uitate in mine si as ramine trist... iar de mi-ai spune ca esti inca acolo, alaturi de dragostea mea, as zimbi fara a-ti marturisi cit de mult te iubesc. Si stii de ce? Pentru ca o stii deja citind aceste rinduri...

P.S. Vocea ta im lipseste mult mai mult decit ai putea sa-ti imaginezi. Mai mult ca oricind imi doresc sa ai curajul sa-ti privesti inima si sa vezi ce gasesti in ea. A ramas un loc si pentru mine?..

Am obosit

Am obosit sa ma stiu nefericit. Si daca as putea schimba ceva acum, as dori sa te stiu fericita. As putea crede ca anume asa voi disparea de pe harta Tristetii fiind drept un punct de popas prielnic. As sti atunci ca nu mai exista singuratate in jurul meu si as putea fi cu tine.
Am obosit sa te stiu departe de mine. De fiece data te caut pe orizontul vizibilului meu si nu te gasesc. Iar tu, crezind ca am uitat, te scalzi in atentia altcuiva ce, stii prea bine, nu te merita si nu te iubeste asa precum ti-ai dori tu. Ar fi o lume mai mica daca te-as regasi in fiece dimineata linga mine, o lume mai binevoitoare, lipsita de atita pustiitate.
Am obosit sa nu te mai aud. Esti undeva peste miile de glasuri ce rasuna zilnic si nu reusesc sa te deslusesc. Te aude doar inima, insa nu si urechile. Si, iarasi, nu esti alaturi. Imi lipsesc buzele tale, caldura inimii si flacara unirii noastre.
Am obosit sa traiesc fara iubirea ta. Citeodata, imi pare ca ai devenit atit de rece, incit mi-ar fi frica sa te aud, sa te vad si sa te sarut. Mi-e frica ca te-as pierde in aceasta lume mare si nu ai dori sa-ti aduci aminte cit de mult ne iubim.
In asa clipe realizez ca am obosit atit de mult, incit nu mai stiu de ce as mai trai fara iubirea ta.  

A crede

Citeodata imi pare ca nu ma mai iubesti si anume atunci incerc sa cred ca cuvintele "cred" sunt anume acelea pe care ar trebui sa le utilizez in aceasta fraza. Vreu sa cred cu disperare ca exista doar cuvintul "cred" si nu altul ce ar putea sa-l înlocuiasca. "Vreau sa cred ca nu ma mai iubesti", deoarece daca as sti ca nu ma mai iubesti cu adevarat lumea din jur si-ar pierde culorile si as ramine un sur pe linga miile de alb-negru din jurul meu...
Nu vreau sa ajung la acest gind, dar totul din jurul meu ma face sa ma gindesc cit de departe sunt acum pentru tine si cit de mult as dori sa gresesc... dar cred ca ai uitat de  mine. Nu mai simt ceea ce simteam cindva, imi pare ca te-ai indepart undeva in adinc, departe de lumea mea. Probabil, doar imi lipsesti mai mult ca oricind si acest gind ma turmenteaza intr-atit, incit nu mai stiu unde sa caut un refugiu, un inteles: sa fie in ploaia ce ne privea cindva de sub stresina sau in ultimul straluci de un Soare lenes... undeva, te mai vad inca, o stii prea bine si doresc din adincul departarii mele sa te stiu inca prezentā pentru mine. Stiu ce imi vei spune - a trecut mult prea mult timp pentru a-ti reprosa absenta si atunci iti voi aduce in dar aceasta scrisoare pentru a-ti marturisi dragostea mea. Iar tu vei zimbi si in al tau suris va incapea durerea despartirii noastre precum si lacrima unui viitor neimplinit, unei fericiri posibile, dar uitate in mijloc de acea vara...
A fost un vis disparut, uitat la un mijloc de iubire, la un posibil etern ce nu am stiut sa-l pastram... si ma doare, ma doare aceasta eterna posibilitate de fericire ce am lasat sa plece de linga noi, ce am pierdut-o undeva in cintecul acelei interprete (stii tu care), ce am lasat sa se prelinga lin prin cuvintele unui poet... Mi-e dor de iubirea noastra deoarece anume ea putea sa schimbe ceva in aceasta lume, sa spuna sus si tare  cit de frumoasa ar putea fi viata in doi, in aceasta ecuatie ce nu se cere rezolvata si rezultatul careia este evident. Asi fi vrut sa cred mereu ca am reusit, deoarece aceasta iubire nu ar trebui uitata precum si acel prim sarut plin de dorinta ce ne-a unit atunci, demult pe cind eram alaturi si te doream mai mult ca oricind... mai tii minte?
Dorul meu este nemarginit si aceasta nu poate fi schitat sau asezat undeva intr-un mesaj ca acesta. Niciodata. Insa unicul lucru care as putea face acum este sa-ti spun ca imi lipsesti si sa ma ierti... pentru ce? Pentru a crede acum ca ai uitat de mine si pentru a-ti cere sa-mi spui ca nu este adevarat...

Gol

Azi s-a prabusit ceva in mine. M-am simtit la un moment dat pustiu. Era un gol ce se cerea umplut si ce aparuse din senin, fara a putea fi prevenit si completat cu ceva anume. Era acolo si... ma golea de ceea ce as fi putut sa am in suflet. Nu intelegeam de unde venise si ce anume voia sa insemne. Nu puteam determina originea acestui desert. Dar ma ardea si ma macina... Imi lipsea o picatura ce ar fi incercat sa-i potoleasca setea si sa-mi crute sufletul, as fi incercat cel putin sa mai taraganez ceva din timp, as fi avut mai multe sanse. Insa nu era nimic in jur ce ar fi putut incapea in acea picatura de apa, totul era departe precum si tu...

Stii ce a fost? Un vis. Un vis in care te pierdusem din nou si in care nu eram cu tine. M-am trezit, am zimbit si apoi am incercat sa ma bucur: a fost totul doar un vis si golul ar trebui sa dispara... dar cred ca am ramas un naiv, un inocent ce mai crede inca in povesti. Te-am cautat alaturi, am incercat sa-ti gasesc lucrurile si chiar sa te strig pe nume. Insa nu erai. Iar golul din vis nu voia sa plece, ba dimpotriva, se statornicise in interior si apasa... Am deschis fereastra crezind ca ai iesit undeva in curte... vintul de dimineata m-a facut sa-mi reamintesc totul: noi doi, iubirea, despartirea si dorul, tristetea far de tine... Am oftat si am inteles ca golul din mine nu disparuse niciodata, pur si simplu il luai pe el in vis si nu reusisem sa-l las acolo deoarece tu nu mai esti cu mine: nici in realitate si nici in acest vis.
Nu mai inteleg unde traiesc acum: in acel vis sau in acea realitate - in ambele nu te mai gasesc...

Sa ramîi fericit

Am incercat sa fiu fericit si mi-a placut senzatia: era precum o muzica de atit timp uitata si regasita in sfirsit intr-un colt de suflet. Iti parea ca i-ai uitat deja ritmul, dar de la primul acord i-ai regasit in memorie cuvintele si circumstantele locului unde pentru prima data ai indragit-o. Si ea rasuna: acea extraordinara melodie ce te face sa ramii fericit. "... sa ramîi fericit" - ce frumos suna.
Si anume atunci am inteles ca zimbetul exista cu adevarat doar in suflet. Si cind stii a zimbi cu adevarat, o faci anume cu el, nu cu buzele. Ele nu vin decit sa finalizez acea pornire sincera a launtricului tau, o raza de lumina se aseaza apoi pe buze... Mi-am reamintit de tine acum, anume asa zimbeai tu: cu o raza de Soare, un strop din rai, o adiere de vint primavaratic...
A venit de undeva din interior, l-am simtit sincer, acel suris si stiam ca anume in acel moment eram cu adevarat fericit. Nu stiu cum am reusit: imi parea ca nu sunt eu, ca lumea din jur m-a schimbat pentru a-mi reda ceva speranta in viitor, sincer nu mai conta. Zimbeam si voiam sa fiu asa, asa as fi fost daca nu eram sa te pierd. Probabil asa si ar fi fost. Insa nu am reusit sa-mi pun aceasta intrebare pentru a nu ma mai pierde in atitea raspunsuri, atita durere in jur, atita suferinta... Nu erau acolo si continuam sa ma stiu asa precum ar fi trebuit sa fiu intotdeauna. Imi placea sa ma pot bucura de viata si sa-i admir fiece senzatie. Traiam cu adevarat!..
Puterea muzicii m-a fascinat dintotdeauna. Nu credeam ca as mai fi putut simti asa ceva, dar am reusit sa-ti zimbesc cu sufletul. Sper ca i-ai simtit atingerea si ai strecurat si tu un suris in aceasta noapte... 

Ma simt

M-am pierdut undeva la mijloc de aceasta vreme. Nu mai stiu unde ma aflu, ma simt presurat si strecurat printre mîniile unui trecator indiferent si curg... crurg undeva in tacerea timpului. Ma simt abandonat intr-o mare de timp ce a fost uitata de Cronos si ce circula haotic printre continentele stabile. Nu inteleg unde merg si de ce ar trebui sa fie totul anume asa precum este, am pierdut notiunea de spatiu, dar si pe cea a timpului... Nu mai stiu cind, unde si ce sunt... Mi-e frica: realizez ca incep sa-mi uit si identitatea...
M-am topit intr-o vîscozitate neagra si amorfa ce ma tine ostatec in bratele sale molesitoare, ba mai bine zis sunt intemnitat undeva si nu pot fugi: cum poti evada de nu cunosti unde te afli.
Am obosit de aceasta caldura ce vine sa ma apese inca o data pentru a-mi reaminti cit sunt de singur si pierdut...

Am visat ca-mi dadeai mina si-mi zimbeai. :-) Stiai ca voiam sa ti-o sarut... Zimbeam si eu si te sarutam. Apoi, imi aratai cu mina unde trebuie sa merg, deoarece voiai cu adevarat sa fug din intunericul ce ma cuprindea. Dar m-ai mintit: mi-ai spus ca vii si tu apoi, iar eu trebuie sa merg primul. Am mersi si iata-ma aici, scriind acest post si asteptindu-ma sa vii... M-am pierdut undeva intre doua lumi: cea far de tine si cea cu tine si nu mai pot intelege ce ar trebui sa fac pentru a te face sa vii si tu linga mine... 

Iarasi dor...

Stiu ca intr-o zi ai citit ceea ce am scris aici. Ai zimbit, ai simtit dragostea mea si ai lasat un comentariu. Undeva, in adincul inimii mele s-a aprins o luminita si i-am simtit caldura sau, mai bine zis, ti-am simtit caldura ta peste mii de realitati. Te-am simtit pe o clipa datorita acelui comentariu, datorita acelei sclipiri de sinceritate ce mi-ai daruit. Si am continuat sa scriu anume atunci cind credeam ca nu mai merita sa spun prin acest blog unei lumi indiferente cit de mult te iubesc. Am scris si am iubit...
Acum vreau sa cred ca inca mai esti aici si inca mai citesti. Nu pot sa-ti cer nimic, nu am acest drept, deoarece cindva, demult ne-am pierdut in doua lumi diferite: tu in a ta si eu in a mea. Doua lumi ce nu ne-au permis sa fim impreuna si ce ne-au aratat cu degetul in semn de negare. De aceea nu-ti cer nimic decit doar sa citesti si sa-mi spui ca inca nu ai uitat si ca inca mai doresti sa-mi auzi vocea sinceritatii. Nu vreau sa-ti cersesc nimic, dar aproape in fice noapte vii pentru a-mi reaminti cit de frumos zimbesti si cit esti de atragatoare... iar eu ma trezesc fara a sti nimic din realitatea lumii tale, ma simt pustiit de visele in care te vad atit de aproape.
Nu stiu ce-as putea exact face acum pentru a continua sa cred ca inca mai esti undeva, intr-o lume paralela alaturi de mine si ca inca mai zimbesti asa pecum o faceai atunci pentru mine. Te iubesc la nebunie si nu-nteleg de ce apari in vose. Sunt fericit sa te vad atit de des, insa dimineata realizez din nou cit sunt de singur si cit e de trist sa te vad intr-o alta lume: acolo unde nu pot sa-ti marturisesc ceea ce simt acum si unde nu pot sa te sarut...

Dragoste si durere

Am adunat durerea mea in pumn si am strins-o atit de tare, incit am crezut ca singele ce-mi picura din palma nu era decit senzatia placuta de zdrobire, de sfisiere a acestei infinte suferinte ce ma chinuie de atita timp: viata far de tine. Am scrisnit din dinti si am zimbit precum ar faceo cel mai salbatic criminal. Era zimbetul unei victorii. Credeam ca am invins si de acum inainte voi putea exista far de tine si fara a mai sti de durere. Am vrut sa fiu fericit, ma poti condamna sau judeca pentru aceasta? Am vrut pur si simplu sa pot rasufla adinc in fiece dimineata si sa pot zimbi cu adevarat Soarelui. Am vrut sa-nteleg de ce pot fi fericit fara a te vedea si fara a-ti auzi pasii. Am vrut sa stiu cum e sa nu te doara in piept. Cum poti sa respiri fara a simti acea pustietate, acel gol care ar trebui sa fie umplut cu prezenta ta, cu vocea si zimbetul tau...
Am adunat totul intr-un pumn de durere si am vrut sa-o strivesc, am vrut sa plece acea tristete si sa ma lase stapina pe viata mea, pe destinul meu. Iar eu sa pot trai fericit si sa pot continua viata fara a-mi reaminti cit de mult te iubesc. Oare pot fi judecat pentru a incerca de a simti ceva, ce nu am mai simtit de atita timp?.. un secol, un mileniu sau o vesnicie intreaga.
Dar unicul lucru ce-mi reuseste sa fac este sa-ncerc. Sa-ncerc sa traiesc fara tine: sa sper, sa iubesc, sa zimbesc, sa fiu eu-insumi... Nu-mi reuseste intotdeauna, ba dimpotriva: cred ca dau esec mult prea des de la o vreme incoace si nu mai pot fi asa precum eram.
...Stau cu durerea-n pumn, incerc s-o strivesc si unicul lucru ce-mi reuseste e sa simt picaturile singelui meu ce cad cadentat pe podea. Cobor ochii in jos, ma uit la lichidul prelins si ridic ochii. Te vad pe tine si zimbesc. In acel moment nu mai inteleg daca te vad cu-adevarat sau e doar corpul meu (slabit de atita pierdere de singe) ce-ncearca sa-si protejeze sufletul...
Astazi am hotarit sa-ncerc si altceva: sa-ti spun acum cit de mult te iubesc si cit de mult as dori sa stiu ca ti-e dor... Grabeste-te, te rog, sa-mi raspunzi. Singele se prelinge... 

Ieri si azi

Ieri am cautat printre vise acele clipe ce ne uneau si nu am putut deslusi decit lacrimile vintului de toamna... stii de ce anume toamna plingea...
Ieri am incercat sa citesc in cartea amintirii pasajele ce ne uneau pe veci, dar am gasit doar melodia despartirii si refrenul tristetii mele... nu te vedeam acolo.
Ieri am revazut filmele ce le indrageam, anume acele momente in care ne regaseam noi doi: dar nu te-am vazut alaturi si nu am inteles unde ai fi putut sa te pierzi, in film sau in realitate.
Ieri am stiut ca inca te mai iubesc si te-am strigat in miez de noapte asa precum o faceam atunci cind ne iubeam sub plapuma intunericului. Dar nu ai raspuns si am adormit purtat de durerea singuratatii.
Ieri am stiut ca nu mai esti linga mine si am inteles cit sunt de trist si de nefericit.

Azi vreau sa cred ca nu mai exista ieri si ca l-am lasat undeva pierdut in bezna trecutului singuratic.
Te rog, spune-mi ca am dreptate... De nu, trecutul si prezentul isi vor pierde rostul, iar viata mea nu va fi decit un vesnic amalgam de pareri de rau imigrate in prezentul trist... atit de pustiu far de tine.