Voi veni

Intr-o zi voi veni la tine si-ti voi spune cit de mult te iubesc, ma voi aseza la marginea dragostei noastre pentru a-ti vedea mai bine ochii si-ti voi repeta refrenul vesnicei noastre iubiri.
Voi sti ca nu ma vei astepta, vei fi pierduta in lacrima falsei tale fericiri si vei creder o efemera declaratie de dragoste ce te-a orbit, probabil, cindva, intr-un desert far de mine si rostita de un cineva... vei crede sa traiesti o viata plina de ceea ce ti-ai fi cindva dorit sa traiesti cu mine, o viata ce ti-as fi daruit-o doar eu, un viitor ce l-am fi avut doar impreuna. Dar nu a fost ca-n povesti si sfirsitul acestei istorii nu a fost sa fie atit de romantic.
Iar eu voi veni si tu o stii. Vei incerca zadarnic sa crezi intr-o viata feerica unde nu ar fi loc pentru mine. Vei incerca sa crezi ca m-ai uitat, dar nu vei reusi...
Iar eu continuu sa te iubesc si aceasta imi da aripi. Stiu ce am simtit: am trait o clipa unica cu tine aidoma unei vieti si aceasta amintire nestinsa imi lumineaza viata. Focul ei ma mistuie, dar si ma incalzeste mereu. Este o durere eterna, o cruce pusa pe umeri ce nu-ti permite sa dispari, sa te topeste intr-o lume sura si palida far de inteles. Anume aceasta iubire te ridica in slavi si te face sa vezi si sa simti lumea din jur altfel: asa precum o faceam noi doi cindva.
...voi veni pentru a-ti spune cit de mult te iubesc. Vei auzi vocea mea si inima-ti va sopti acel unic refren... refrenul meu, refrenul tau, melodia iubirii noastre. Pe ea nu o vei putea minti, va continua din nou sa-ti spuna ceea ce ti-e frica sa recunosti tu-insati: ar fi trebuit sa fim impreuna.

Greu

Stii de ce mi-e frica acum? Ca nu vei citi aceasta postare. Iar eu voi continua sa sper... sa sper ca inca ma mai iubesti, ca inca mai doresti sa fii cu mine si ca inca mai crezi intr-o viata cu noi doi, intr-o viata in care suntem fericiti.
Si stii de ce mi-e frica acum? Ca nu vei intelege cit de mult imi doresc sa fim impreuna si cita dragoste se asterne intre noi doi: chiar nu o vezi? Este in fiece raza de Soare si-n fiece freamat de vint, in fiece cuvint ce-l rostesc acum.
Stii de ce mi-e frica acum? Ca vei fi undeva mult prea departe de cuvintele mele si nu vei avea nevoie de sinceritatea marturisirii mele asternute undeva intr-un tirziu de noapte. Nu vei dori sa-ntelegi dragostea mea revarsata in sute de cuvinte de amor. Vei fi mult prea indiferenta la cele scrise de mine si nu vei dori sa stii ca sunt si vreau sa fiu cu tine  mereu... ca inca te mai iubesc.
Stii de ce mi-e frica acum? De tacerea ta. O liniste infioratoare se asterne si nu-mi da puteri sa mai cred in tine, in mine si-n noi... te rog, nu tacea... vorbeste, spune cit de mult iti lipsesc.
Si stii de ce acum iti scriu? Pentru ca te iubesc mult mai mult decit credeam ca as fi putut-o face vreodata si pentru ca vreau sa cred in dragostea noastra asa precum credeam pretutindeni si pentru ca-mi lipsesti acum mult mai mult decit mi-asi fi putut imagina...
Te rog, spune-mi ca inca nu ti-e frica si ca inca ma mai iubesti. Ma doare tacerea, ma sufoca aceasta liniste prevestitoare de ceva... vreau sa sper de un lucru bun, cald si sincer - asa precum este dragostea mea.
Imi e greu sa rasuflu acum, vreau doar sa te aud si sa-mi reamintesc acea voce ce mi-a dat un sens vietii mele cindva si ce-mi lipseste atit de mult acum...


Nu cred sa pot reda durerea unui suflet singuratic ce doreste sa-ti vorbeasca la mijloc de noapte. Dar sper sa auzi vocea iubirii noastre si sa-i intinzi mina. Sa nu o lasi abandonata aidoma unui copil orfan... Am nevoie de tine acum mai mult ca oricind. Te rog, nu ma uita...

Durere, lacrimi si iubire

Inima mea e plina de lacrimi. Stau ascunse undeva dupa perdeaua tacerii. Le simt, insa nu pot face nimic pentru a le spune "plecati"... Mi-as dori sa pot trece peste dragostea mea si sa le fac sa cedeze. Dar nu reusesc.
Imi lipsesti si nu mai pot sa rezist de atita singuratate si dor. Inima mi se umple cu mii de lacrimi ce nu vor sa se revarse, nu le permit, caci stiu ca trebuie sa vii tu si astfel vei seca durerea ce ne desparte. Vreau sa pot crede in aceasta si sa stiu ca inca nu mai traiesc in zadar, ca inca nu sunt singur, ca inca ma mai iubesti... Iar acum sunt asezat linga durerea mea si astept sa-ti vorbesc, astept sa-ti aud marturisirea ta. Stiu ca inca mai existi si cel mai mult acum asi vrea sa-mi spui ca doresti sa fii cu mine.
O durere ascunsa, tupilata pe linga suflet ma apasa acum. Nu pot respira asa cum o faceam cindva, nu pot zimbi asa precum mi-asi dori si nu pot sa mai cred asa cum te credeam cindva. Dar stiu: pot sa iubesc ca si mai inainte. Atita timp cit gasesc forte pentru a o face, voi continua sa te astept.
Dar imi este greu. Atit de greu sa traiesc fara vocea ta incit incerc sa o  ghicesc pretudindeni: in soapta vintului, plinsul ploii sau chiar in tacere... Am inceput sa urasc aceasta tacere ce se asterne intre noi! Dar ce sa fac?.. Tu nu spui nimic. Iar mie nu-mi ramine decit sa te "caut" in aceasta singuratate. Ma simt un calator singuratic pierdut intr-o bezna far de tine. Am nevoie de un strop de lumina, o raza de Soare incalzita de iubirea ta.

Izolare

M-am inchis in cochilie. Am tras zavorul sufletului obosit, am inchuiat usa. M-am grabit sa trag perdelele pentru a nu vedea nimic, obloanele si am stins lumina. Erau atit de grele, incit am facut un efort pentru a reusi sa ma izolez de lumea din jur... cred ca mi-am zgiriat un pic pofta de viata, dar nu-i nimic, imi va trece. Am reusit sa ma retrag undeva adinc intr-un intuneric lipsit de orice culoare si miros, lipicios si inconfortabil. Stau acum si astept.
Sunt imprejmuit de gindurile mele si de dorinta de a te vedea. Mi-am luat un ragaz pentru a-mi aduna ideile si pentru a vedea ce vei face acum. Stii cit de mult vreau sa-ti vorbesc si stii cit de mult ar conta pentru noi doi o raza de Soare strecurata in aceasta sumbra si grea izolare in care ma aflu eu (ne aflam noi?) acum. As dori sa-ti vad fata pentru a realiza inca o data cit de frumoasa esti si cit as da pentru a te sti fericita. As dori sa fii anume cu mine...
Unde esti? De ce esti si tu ascunsa undeva dupa usi si ziduri? Nu sta acolo, raspunde, scrie, striga ceva pentru a sparge zidul de tacere ce se asterne intre noi doi. De ce doresti sa nu spui nimic acum, anume acum cind avem atita tristete si dor intre noi si cind stiu ca asi putea sa te pierd pentru totdeauna?..
De ce nu incerci sa salvezi ceea ce exista de milenii si ce nu s-a inteles niciodata printr-o explicatie logica: dragostea adevarata... aceasta dragoste ce ne urmareste si ce o simtim inca...

Acum in inima ta

Am ascultat azi ploaia. Iar inima a incercat sa te auda in soaptele lacrimilor. Picaturile voiau sa spuna ceva. Nu am indraznit sa deslusesc ce anume, asi fi preferat sa te aud pe tine spunindu-mi acest adevar. Dar nu erai alaturi.
Am auzit eterna chemare a vintului. Voia sa ii primesc cuvintele suflate si rupte de pe buzele tale... am zimbit, iarta-mi sinceritatea, dar mi-a reamintit de zimbetul tau si de gingasia buzelor ce le sarutam... nu am dorit sa-l aud pentru ca banuiam ce-mi va spune. Am preferat sa nu-i accept suflarea.
...am iesit in strada si am realizat ca nu mai vad Soarele: martorul iubirii noastre ratacite undeva la mijloc de mai. Sau sa fi fost toamna cind totul a inceput?.. Oricum, era linga noi si ii simteam caldura precum te simt acum undeva departe.

Revin cu gindul la un inceput de iubire ce as dori sa o derulez inca o data in viata reala si asi incerca sa-i schimb finalul. Te-asi vedea din nou asa precum te-am vazut atunci cind ne iubeam si cind ploaia, vintul si Soarele ne apartineau si ne alinau iubirea noastra unica.
Te iubesc si ma doare sa accept indiferenta ta. Nu vreau sa ascult ploaia, vintu si Soarele atita timp cit nu vei avea curajul sa ma privesti in ochi si sa-mi spui ce cu adevarat se-ntimpla acum in inima ta. 

Unde esti?

Am vrut sa scriu cit de mult imi lipsesti si sa sper ca vei citi aceste rinduri. As spera atunci ca inca ma mai iubesti si nu se prelinge in zadar atita tristete intre noi doi, ca inca mai tii minte valoarea si puterea dragostei noastre. Sa-mi spui daca inca iti amintesti...
Iar de nu vei citi, asi spera ca aceste rinduri ti le va sopti vintul, atunci cind la miez de noapte nu vei avea somn si nu vei intelege de ce el este atit de trist. Ar incerca in acea clipa sa-ti spuna despre iubirea mea si sa-ti mingâie inima asa precum am facut-o eu cindva. Il auzi?...
Am vrut sa cred ca citesti ceea ce scriu. Iarta-mi naivitatea, sunt doar un simplu romantic ce mai crede inca in dragostea eterna si adevarata. Am tins atit de mult sa incerc sa fiu sincer pentru tine si, in acelasi timp, pentru o lumea intreaga. Am vrut sa fiu eu-insumi si, in acelasi timp, sa fiu un altul, acel ce te iubeste inca. Si am sperat ca vei fi si tu acea unica, ce nu se va schimba si va fi cu gindul la mine. Am crezut sa pot spunea aceasta printre miile de cuvinte postate pe blog. Am incercat din rasputeri sa fie asa. Sa-mi spui daca ai simtit...

Am vrut sa continui sa te iubesc si am reusit sa o fac. Stiu aceasta fara a te intreba. Dar ma intreb daca mai am cui darui dragostea mea, daca mai ai nevoie de ea... unde esti?

Departe

Ma simt atit de aproape de tine incit nu mai stiu ce cu adevarat asi fi in stare sa-ti daruiesc: un zimbet, o petala din trandafirul dragostei mele sau o vesnica promisiune de amor... As dori sa ti le dau pe toate si sa te vad din nou, sa stiu iarasi ca esti doar a mea si ca impartim aceeasi dorinta de a trai impreuna. Te simt alaturi azi si nu mai vreau sa privesc lumea din jur: nu vreau sa pierd timpul vazind ceea ce remarcam atunci cind eram singur, vreau sa te admir doar pe tine si sa te iubesc. Sa o fac cu pasiune si sinceritate, sa te simt iubita de mine. Stiu ca vei zimbi si vei intinde mainile pentru a ma cuprinde, vei suride si imi vei sopti la ureche melodia asteptarii tale, o melodie ce o cunosc si eu prea bine...
Te simt chiar linga mine si imi imaginez ca acum traim in doi, iar experienta zilnica o impart la noi doi: te vreau atit de mult linga mine incit simt de parca ai fi cu adevarat alaturi.
Simt prezenta ta in ceea ce ma inconjoara: un vis, un strop de lumina, o raza de infinit, o soapata de vint sau o picatura din ploaia ce a trecut. Te simt si te chem alaturi: azi stiu ca vei veni si vom fi doar noi doi! Cred in visul meu si continui sa zimbesc asteptarii mele: vreau sa cred ca nu este zadarnica. 

Ma simt atit de aproape de tine incit nu vreau sa-mi reamintesc cit de departe esti cu-adevarat si cit de singur sunt acum.

Intuneric mut

Ma doare linistea ce s-a creat intre noi doi. O tacere plina de nelineste, de teama si de intuneric. Nu pot sa te vad dupa aceasta bezna a tristetii si a tacerii, nu pot intelege unde esti acum. Vreau sa-ti vorbesc, sa sparg aceasta tacere asurzitoare ce-mi apasa sufletul si-mi sfarima in mii de bucati inima... ma doare, chiar nu vezi? Nu simti durerea mea?.. Nu mai pot rabda aceasta liniste, acest intuneric si aceasta singuratate. Unde esti? De ce nu spui nimic, de ce taci?..
Ma doare si in fiece zi o parte din intuneric patrunde undeva in adincul meu. Incerc sa-l indepartez, insa nu am arme. Se hraneste din tacerea ta si devine tot mai puternic, nu ma mai pot opune lui. Imi lipseste vocea ta, doar citeva cuvinte ar fi suficiente pentru a-mi aduce acea lumina datatoare de viata pe care o pastrezi undeva in adincul fiintei tale pentru mine. Da, anume pentru mine, stiu ca-ntotdeauna ti-ai dorit o continuitate cu mine, un viitor cu poetul ratacit printre stele ce s-a pierdut undeva pe pamint pentru a te gasi si pentru a-si afla soarta...
...Ar fi trebuit sa ne cunoastem intr-o alta viata si intr-o alta epoca. Tu ai fi fost destinatia finala, scopul vietii mele si sursa unui nou inceput, unei vieti create in doi. Ai fi ramas cu mine pentru ca ai fi stiut ca a fi fost fericita mai mult decit o viata. Si atunci ai fi vorbit doar asa precum mi-ai vorbit atunci, cindva, cind ai crezut pe o noapte ca vei fi cu mine vesnic...
Stiu ca te voi cunoaste in alta viata si stiu ca ne va fi dat sa fim impreuna. Vreau sa cred aceasta pina cind intunericul nu a pus stapinire pe ceea ce inca imi reaminteste de tine: vise. Te rog, spune ceva...

Daca ai sti

Daca ai sti cit de mult te doresc alaturi, nu ai mai fi acolo, departe, ascunsa dupa voalul alb al indiferentei. Ai veni linga mine si mi-ai sopti la ureche misterul cintecului iubirii noastre: un mister ce inca nu i-a fost dat cuiva sa-l inteleaga, o taina ce trebuie sa o impartasim doar noi doi. Ai fi cea mai dorita femeie de pe timpul Evei si as fi alaturi pentru a te indragi si a te purta pe aripile melodiei noastre.
Daca ai sti cit de mult ma gindesc la tine, ai veni sa-mi spulberi gindurile prin prezenta ta. Te-ai aseza alaturi in miez de noapte si mi-ai oferi cel mai frumos cadou pe care l-as putea accepta de la tine: m-as trezi simtindu-te alaturi si asi zimbi. Iar tu ai raminea sa-mi povestesti eterna fabula - istoria dragostei noastre.
Daca ai sti cit de mult te visez, ai fi geloasa. Stii de ce? Pentru ca ai intelege ca incep sa te iubesc in vise, iar acolo nu esti tu, ci doar imaginea ta, o proiectare a celeia pe care am indragit-o pe veci. Si, atunci, ai veni pentru a ma ruga sa nu te uit si sa te iubesc anume pe tine: acea unica si adevarata dragoste din viata mea.
Daca ai simti suferinta mea... nu, nu vreau sa o simti, doar asa voi fi sigur ca esti fericita si, poate, nu mai are rost sa scriu aceste cuvinte.

Daca ai sti cit de mult te iubesc, nu ai mai citi aceste rinduri, ci ai fi acum linga mine....

E atita liniste intre noi

Intotdeauna am stiut ca vreau sa fiu sincer si am fost: scriiam ceea ce simt si voiam, evident, sa citesti. Voiam sa stii cit de mult te iubesc si sa intelegi valoare adevarata a celor scrise. Nu mai stiu cum, dar gaseam intotdeauna maniera potrivita de a-ti spune sincer si evident ceea ce simt pentru tine. Sa-mi spui anume tu de reuseam sa trezesc in tine acel unic si sincer sentiment ce ne-a unit cindva. Scriam si simteam cit de mult as dori sa-ti spun cele scrise simtindu-te alaturi si iubindu-te asa cum ne-am iubit atunci... voiam din rasputeri sa-mi deschid sufletul si sa-ti arat acea unica dragoste din viata mea, acel unic suspin de amor.
Ma durea, dar gindul ca vei citi cele scrise ma incalzea si ma facea sa continui sa sper. Astfel imi parea ca voi reusi sa rezist unei vieti far de tine, unei realitati in care trebuie sa ma trezesc fara a sti cine sunt eu cu adevarat si de ce nu suntem impreuna. Dar scriiam, caci te iubeam asa precum te iubesc si acum cu tot sufletul meu si cu tot ceea ce sunt si, poate, cu tot ceea ce as vrea sa fiu. Imi lipsesti si adeseori ma intreb unde incape atita tristete intr-un suflet, cum de mai rezista el si ce-ar fi daca te-ar regasi, totusi, intr-o zi...
Dar stii ce il ucide acum?.. Tacerea ta. Acest raspuns surd la ceea ce e scris pe acest blog il face sa se piarda pur si simplu intr-o bezna tacuta, atit de tacuta incit de ai cadea in ea, ai muri asurzit de caderea muta a corupului tau, ai innebuni de atita vid gol, plin doar de amintiri si tristete. Asa ma simt ai eu acum: cazut intr-un spatiu nul, gol si plin de desertaciunea unei taceri ce ma omoara-tacerea ta... Eram naiv, probabil, crezind ca ai putea cu adevarat sa-ntelegi durerea mea si ca, poate, citesti aceste rinduri. Presupun ca nu ai vrut (sau putut?) intelege ceea ce se ascunde in totul ce exista pentru tine, totul ce este scris si rostit doar pentru tine pe acest blog. Nu vreau sa cred ca nu citesti, in asa caz nu as mai stiu unde sunt si ce fac. Si, crede-ma, nu mai stiu cum as putea altfel marturisi adevaratul sentiment ce il port in sufletul meu. Speram cindva ca ma iubesti si tu, dar acum nu mai cred ca te revad in aceasta bezna a tacerii in care ma cufund in fiece zi. Imi este greu sa tac si sa ascund ca iubesc, dar si mai greu mi-ar fi sa stiu ca nu ma mai iubesti si ca ai uitat ceea ce te facea cindva sa fii fericita cu mine.
Tacerea ta ma sufoca in aceasta vara torida. Ea ma stringe intr-un infinit diabolic si nu-mi permite sa scriu... Si stii ce-as vrea acum cel mai mult? Sa-mi vorbesti nu doar in vis, ci si in realitate si sa-mi spui ca inca mai esti pentru mine.