Viata in ritmul acelei melodii

Anume cind aud aceasta melodie imi pare ca inima mi se va opri si nu va mai dori sa continua sa bata. Suna banal de parca as citi un roman de dragoste cumparat intr-o gara trista de un calator plictisit. Dar asa este. Realizezi ceea ce scriu? Acesta e adevarul. Si el doare precum si inima.
Dar ma bucur in acelasi timp. Doar eu simt cu-adevarat acest ritm si doar mie se deschide adevaratul sens al acestor ritmuri.
Apoi imi imaginezi ca tu esti alaturi in acel cintec si ca ambii suntem creatorii unui destin - destinul melodiei vietii noastre comune. Si atunci realizez cit este de frumoasa viata-n doi si cit de minunata e acea melodie, melodia ce rasuna acum. O ascult, o înghin, o admir si cred in tine. Apoi ma dezamagesc, stiu ca n-o asculti si esti undeva departe, atit de departe incit nu te pot gasi nici chiar cu inima... te pierd si ma doare. Si anume atunci mi-e frica ca ea nu va mai dori sa revina, imi pare ca-i pierd undeva ritmul asa precum as pierde vocea mea intr-un ecou surd.
As dori sa scriu in final ca totul va fi bine si ca undeva, cindva vom fi impreuna asa precum ne este sortit. Si chiar de sunt sigur de acest lucru astept sa mi-o spui tu si atunci inima va continua sa bata in ritmul acestei melodii...

In largul marii

Si stii de ce ma doare sa scriu de sarbatori? Pentru ca stiu ca nu vei citi decit doar dupa toate evenimentele de iarna si doar dupa ce vei obosi de el, prieteni si nenumaratul sirag de rude ce persista de sarbatori. Si doar dupa ce vei obosi de suita de voarbe goale, pronuntate in vid de sarbatori, doar atunci vei reveni la blogul meu. Dar, vai, stii cit va dura aceasta?... Mult, mult prea mult pentru mine. Probabil vei regasi ceva bizar in cele scrise de mine, dar ma grabesc sa ma bucur de sarbatori pentru a nu intra prea mult in detalii - odata intrat in ele voi incepe sa pling. De aceea si nu doresc sa scriu de sarbatori: te vad mereu si stiu ca acum te vad doar eu. Tu te bucuri undeva de gloata de petreceri, de prieteni, rude, cunoscuti, colegi, etc.
Iar eu totusi scriu. Ti-am mai spus-o: scriu pentru ca te caut. Mi-as dori sa te vad pe tine in aceste sarbatori, sa fiu alaturi de vesnicie, alaturi de iubirea noastra. Si aceasta dorinta nebuna vine sa predomine peste durerea unei postari citite abia undeva la sfirsitul lunii ianuarie si... scriu. Scriu din nou pentru tine, pentru noi.
Si stii ce mai fac? Ma uit la statistici, la comentarii, la mesaje... Si, iarasi, ma conving ca esti undeva fericita de sarbatori, asa precum ai fi putut sa fii cu mine. Stiu ca ceea ce scriu acum si ceea ce simt in aceste clipe va rasuna in sufletul tau mai tirziu aidoma unei sticle aruncate de un naufragiat in mare: cine stie cit va calatori ea, pina cind mesajul va fi citit: o ora, o zi, o luna, un an sau o vesnicie.

Un nou An

De sarbatori obisnuiam sa iti scriu ca te iubesc si ca imi e trist sa "trec" de aceste sarbatori far de tine. Scriam, ma intristam si oftam... iar tu, posibil, in viltoarea sarbatorilor de iarna nu reuseai sa remarci sincera lacrima ce se prelingea din textul meu. Deveneam si mai trist si atunci intelegeam cit de singur am ramas de feeria sarbatorilor. Acum ajung sa-nteleg ca nu mai doresc sa repet durerea anilor trecuti, ca vreau cu-adevarat sa nu mai sufar. E straniu ca acum, la sfirsit de an si la un nou inceput revin iarasi la trecut. Ar trebui, probabil, sa privesc inainte fara de a revedea cenusa sentimentelor arse. Dar nu pot sa fiu nepasator si las fata de iubirea noastra, nu pot sa uit si cred ca niciodata nu voi fi in stare. Ajung sa constat, paradoxal, ca ma bucur sa pasesc intr-un nou an sperind ca totusi citesti acest blog.
Cindva am crezut ca nu mai tii minte si ca totul s-a uitat, iar eu ramin singur sa sper ca inca mai iubim... Dar m-am inselat, am simtit prezenta ta aici in vocea ta - si acum doresc sa-mi amintesc de tine anume atunci cind mi-ai marturisit ca inca mai citesti si ca inca nu ai uitat. Si daca inca o mai faci, atunci as simti caldura inimii tale la acest miez de noapte glacial. Si as dori sa sfirsesc aceasta postare zimbind si gindindu-ma la tine de sarbatori... 

Ai fi geloasa

Ai fi geloasa acum, daca as asterne aici adevarata dragoste in care te scaldai cu mine. Ai fi geloasa pe zecile, miile de ochi care ar citi aceasta postare. Nu pentru ca te-ar vedea nuda, in toata splendoarea corpului tau, ci pentru ca ar fi martorii unei iubiri despre care doar au auzit. Ar vedea o iubire, ce l-a proslavit pe poetul ce-a cintat-o intr-un vers, ar auzi melodia vesniciei compusa de un adevarat geniu, ar admira tabloul unei dragoste vesnice, uneia care nu necesita dovezi, ci doar pasiune.
As scrie despre tine. Tu. Punct. Doar tu si iarasi tu. Te-as revedea in miile de ipostaze in care te-am cunoscut, unde te-am ghicit si unde inca te mai revad, chiar si de nu esti alaturi. Ar simti asa precum am simtit si eu - asa precum am trait doar noi doi, asa precum nu a trait nimeni.
Ai fi geloasa sa stii ca te-am iubit precum nimeni altul. Ai intelege cit de mult am dorit sa fiu cu tine, cit de mult am sperat si cit... dar ce mai conteaza? Caci nu mai scriu, nu ma stiu daca as putea sau, mai bine zis, nu mai stiu daca ai putea sa vrei sa-ti scriu. Nu mai stiu daca ai dori sa-ntelegi. Sunt sigur ca esti undeva, deja nu pentru mine, dar stiu ca esti, si mi-as dori mult sa cred ca inca ai dori sa citesti si sa fii geloasa, chiar si daca te-ai regasi in acele rinduri fiind ca unica si adevarata mea dragoste. Chiar si daca ai retrai acele momente, chiar si daca ai dori sa mai fii acolo. Undeva, unde ne regasim iarasi intr-o iubire plina de bucurii si pasiune, intr-o lume unde nu este loc pentru acea gelozie, caci nu as mai scrie despre regrete, despre tine si despre noi, despre o dragoste ratata undeva la mijloc de lume, intre doua lacrimi lumesti sau intre doua continente. E o gelozie ce nu i-ar fi dat sa existe, ce ar fi murit fara de a se naste. Ar fi pierit undeva in mijlocul ardorii ce o emanam. Erai tu si eu, si atita tot. Era un ideal? Poate, dar era cu adevarat, il simteam ambii si il traiam pentru a ne revedea.
Dar acum nu este decit o parere de rau prafuita sub miile de zile ce se astern far de noi. "Dor de tine, dor de noi.."
Surprind un colt de zimbet ce se asterne pe buzele mele. Nu inteleg de ce. Privesc aceasta postare si inteleg: inca mai traiesc. Iar tu?  

Fara titlu

Daca ar fi adunat toata durerea mea, poetii ar fi plins in ritmul unei lungi poeme de amor. O poezie far de sfirsit ar fi exprimat cele traite de atita timp. Soarele si-ar fi tras un nor linga el pentru a plinge nevazut de nimeni, iar pamintul s-ar fi scaldat in lacrimile acelei ploi. Nu ar fi incaput totul intr-o poezie, un cintec sau o ploaie, ar fi trebuit sa continuie prea mult timp.
Si daca as putea scapa de blestemul tristetei mele, as inceta sa mai traiesc asa precum o faceam mereu: simtind totul cu inima. Si daca as putea sa-ti vorbesc acum, cel mai mult mi-as dori sa stiu ca inca mai ai nevoie de aceste rinduri, ca mai am nevoie de inima mea pentru a sti ca te iubesc.

...te cautam pretutindeni, iar tu ramineai sa fii departe. M-am trezit stiind ca nu te-am gasit. Si acum ma doare.

Ultima zi de vara

Am vrut sa iti spun din nou ca te iubesc, dar de dupa aceste cuvinte nu m-ai fi intrezarit pe mine, acel adevarat romantic ce traieste doar cu gindul de a te revedea. De aceea am tacut, rasturnat de amintirile in care ne vedeam noi doi: acei unici indragostiti printre miile de cupluri ce se cred ca se iubesc.
Apoi am decis sa iti marturisesc ca inca am pastrat undeva adresa ta. Nu mai stiu de ce am facut-o... De fapt, stiu prea bine: inca te ma iubesc. Dar iarasi am crezut ca te voi pierde: mi-ai fi spus ca sunt sentimental si femeile nu au nevoie de asa barbati - ele se indragostesc doar de acei ce pretind de a fi puternici si lipsiti de rafinament. Deci nu am riscat si am tacut. Iar tu ai crezut ca nu vreau sa vorbesc si te-ai intors ademenita de alta lume, unde eu nu mai sunt.
Apoi am incercat sa te sun: imi era dor de vocea ta. Am vrut sa stiu ca inca nu mai sunt singur precum am fost mereu. Si iarasi nu am vrut sa iti distrug microuniverusl tau, acea lume in care nu ma mai gasesti si nu mai suntem noi doi, adica suntem, dar nu impreuna...
Apoi am privit la cele asternute mai sus si am plins: am inteles ca deja te-am pierdut, iar tu nu mai esti decit doar o adevarata dragoste ce nu-mi va fi dat niciodata sa mai traiesc... 

Oblivion

Nu te-am auzit de atunci cind Soarele stralucea undeva la apus si cind mi-ai spus ca ma iubesti. Dar imi amintesc foarte bine vocea ta, acea voce ce rasuna in visele mele atit de des. Stiu ca sunt vise, dar par sa fie ceva mai mult ca atit, par sa fie niste continuitati ale realitatii. Niste copii nascuti fara parinti ce-si amintesc undeva in firea lor de mama si tata, de parca le-ar fi tinut in brate. Asa te vad si eu, iti vorbesc, te intreb atit de multe si-ti marturisesc dragostea mea. Dar tu esti absenta. Punct. Plecata. Disparuta. Tacere si durere. 

Si chiar de te uit, stii a reveni din nou pe marginea acelui apus de Soare, te vad iarasi zimbind si fericita alaturi de mine, te vad iubita si dorita si ma simt atunci din nou impreuna cu tine. Poate ma simti si tu, poate ma vezi si tu? Nu stiu, dar, sincer, mi-as dori sa ma atingi si tu pe mine asa precum o fac eu, adica precum nu o pot face eu. Stiu senzatia, dar nu o pot repeta si anume acest lucru ma face sa realizez ca nu esti cu adevarat alaturi. Probabil aceasta e punctul slab al tuturor viselor si amintirilor: perceptia atingerii. 

As dori sa ma intilnesti si tu in vise, poate anume asa as putea comunica cu tine si sa-ti spun cit de mult... de fapt, nu mai stiu daca ai avea nevoie de cuvintele mele, poate te-ar irita sau ti-ar provoca doar un suris naiv... poate nu mai doresti sa-ti aduci aminte de parintii tai, precum nu-si mai doresc acei copii sa-si aminteasca de adevaratii lor creatori. 

De fapt, am creat ambii acea iubire si am sperat. Ah da, cite speranta mi-am pus in tine, cit de mult imi doream sa ne intilnim si dupa acel apus de Soare. Sa fi fost chiar un apus de Soare la mijloc sau doar o inchipuire de a mea? Posibil, nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca sunt in vis sau in realitate, daca ma mai iubesti sau nu... 

Vis/realitate

In noaptea aceasta ai dorit sa ma cuprinzi din nou. Mâinele tale imi atingeau fata si eu ma pierdeam in durerea mea. Ma pierdeam intr-un chin imens si ma regaseam in ochii tai: dar, oricum, sufeream. Ai fost foarte crunta: ai ales trecutul pentru a-mi reaminti de noi si te-ai strecurat anume atunci cind eram vulnerabil, in vis. Ai reusit sa ma faci sa cred ca sunt intr-un prezent veridic si sa stergi acea granita intre vis si realitate. Te-am crezut si m-am cufundat in bezna amintirilor. Era un lichid cleios ce ma scalda, dar eram cu tine. Nu mai stiu cit a durat, sa fi fost o minuta, o ora sau o vesnicie? Dar m-ai facut sa scriu din nou aici ceea prin ce am trecut si sa cred ca ai dorit constient sa ma revezi.
Acum ma simt pierdut, insa stiu prea bine ca nu a fost decit un vis, unul in care ai dorit sa vii la mine, unul in care te-am gazduit si unul in care asa si nu am reusit sa-ti spun multumesc pentru ca ai fost in viata mea, dar totusi a fost doar un vis.

...cind m-am trezit am fugit sa ma spal pe fata: am vrut sa fiu sigur unde sunt, in vis sau ba.

Mare

Nu cred ca as avea acum ceva de spus. Sunt obosit de lipsa ta. Nu cred ca as mai dori ceva sa spun si de aceea am schimbat fundalul, am vrut sa te vad linga mine pe malul marii, acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa te cuprind, sa te simt a mea, sa te iubesc, sa te alint, sa te mingâi, sa te fac fericita. Te-ai fi topit in bratele mele si am fi cunoscut ambii fericirea noastra, acea despre care se scrie in carti si care nu este data tuturor. Dar ma repet si mi-e frica ca nu vei citi aceasta postare, vei spune ca sunt banal si ca nu fac decit sa repet acel nesfirsit refren - refrenul dragostei noastre si ca nu mai sunt original. Probabil vei avea dreptate, dar nu pot inventa ceva nou, nu pot sa merg mai departe atita timp cit m-am pierdut undeva in trecutul cu tine, undeva pe acea plaja unde suntem doar noi doi.
...Trebuie sa lupt si sa merg mult mai departe decit acea vacanta petrecuta in doi si acea iubire ce atit de mult si-ar fi dorit sa existe undeva la marginea unei lumi, undeva linga o mare, unde Soarele pare sa fie atit de aproape. Cineva mi-a scris ca risc sa ma pierd pe veci traind in trecutul ipotetic, neimplinit si ireal. Cred ca are dreptate.

4 iunie 2013

Stii ca sunt inca aproape de tine si mai stii cit de mult ne-am dorit sa ne iubim cu patima așa precum se scrie in romane, așa precum se filmeaza in filme, așa precum știm sa o facem doar noi doi. Stii... si o stiu si eu. Dar nu mi-o spui, iar eu o ghicesc in vocea ta - acea sete de împlinire, acea dorința de a fi fericita. Insa ambii tacem, ne este frica de ceea ce ar fi putut sa fie, căci am putea sa nu fim capabili de a înțelege ceea ce am fi trait impreuna. Ambii ghicim puterea ascunsa ce-am fi creat-o fiind impreuna. Oftam si apoi ne resemnam. 

Dar stii cind durerea mea depășește limita tolerata? Atunci cind noaptea se asterne peste noi doi, cind mă cred unicul supravietuitor relatiilor noastre, unicul îndrăgostit din formula iubirii traite de noi doi. Îmi pare ca este o ecuatie cu o singura variabilă, iar eu ramin sa fiu acel vesnic cunoscut si unic termen ce nu dorește sa fie deplasat, ce tine mortis sa dovedeasca ca este încă posibil sa fie un rezultat pozitiv. 

Nu cred ca trebuie sa mai repet ca sunt încă aproape de tine, ca încă mai doresc sa te string in brate si ca încă te mai iubesc. Căci de o fac, revin la o suferinta ce se vrea ingropata undeva adinc. Revin la un Soare ce mă incalzea cu razele sale, la un început de Dragoste adevarata, la un regret de plecare. Iar de o fac acum, atunci doresc sa-ti spun din nou ca încă mai astept sa-mi scrii, astept inca sa-mi suni si sa-mi marturisesti ca inca mai vrei sa auzi cit de mult continui sa te iubesc...

00:26 

Sunt in toiul noptii. 

Singur.

Atit de singur.

Tu nu scrii.

Doare. Inima.