Nu pleca

Te rog, nu pleca din viata mea...
Nu m-a invrednicit creatorul cu darul cintecului, nu pot sa-ti scriu acea melodie care te-ar opri din drum, dar stii ceva?... Aceasta melodie rasuna-n sufletul meu in fiece zi... O aud si incerc sa cint si eu, incerc sa-ti spun prin ea cit de mult te iubesc si cit de mult imi lipsesti... Si, acolo, la mine-n inima ea rasuna atit de bine si sunt atit de constient de existenta ei, incit nu mai pot intelege de ce tu nu o auzi... uite ce lin rasuna, uite cit de mult te iubesc, uite aici iti soptesc cum te implor sa ramii linga mine pentru a nu mai pleca nicicind... iar aici, aici imi spun ca nu mai pot trai far de tine... Chiar nu o auzi?...  
Te rog, nu pleca... Am asternut ieri multe flori in fata ta, le-am asortat pentru tine si am scris cu petalele trandafirilor rosii Te iubesc... Nu ai vazut?... Nu ai auzit?... Am fredonat melodia dragostei mele: nu stiu cum se numeste, este atit de frumoasa incit nu pot alege titlul durerii mele... Dar o cint in fiece zi, in fiece clipa in care realizez ca ai aputea pleca... Si nu doresc sa mai stiu viata far de tine, nu mai pot intelege ce s-ar intimpla in jur... In acea melodie imi pun tot sufletul si-l incalzesc cu caldura inimii mele: uite aici se afla Dragostea mea pentru tine, o vezi?.. o simti?.. o auzi?.. In acest cintec se afla totul ce ar putea sa-si doreasca un suflet cucerit pe veci de farmecul iubiii... Stiu ca nu reusesc sa-l cint asa cum ar trebui, dar, crede-ma, il aud in fiece zi si ma gindesc la tine...
Rasuflu adinc si nu mai inteleg ce se-ntimpla... nu te vad alaturi si-nteleg ca ai plecat... ma doare... dar continuu sa cint, este unicul lucru ce-l mai pot face acum, la rascruce de sentimente si pustietate... o pustietate se aseaza acum undeva in interior si incearca sa-mi fure cintecul meu, melodia dragostei mele, viata mea... pe tine.

fara titlu

Am invatat sa fac totul fara tine. Te trezesti, mergi in baie, iti asterni patul si viata continua cu ritmul ei obisnuit... o rutina far de tine pare sa apese zilnic existenta mea... sunt doar eu si lumea din jur. Sunt doar eu.
Astept doar o minune si realizez cit de imposibila este. Te visez si ma trezesc c-un gust amar de dezamagire: nu esti linga mine. Merg la serviciu, lucrez si incep a-ntelege cit de mult imi lipsesti. Nu esti acasa cind revin si nu-ti gasesc buzele acum, cind am nevoie de ele, cind am nevoie de tine, cind te iubesc atit de mult. Dar continuu mai departe viata unui om trist si romantic. De unde atita rabdare si atita speranta? Cit imi mai ramine oare?... De ce sa nu opresc totul chiar acum si sa-ncerc cu-adevarat sa traiesc far de tine?...
Am crezut ca am invatat sa traiesc far de tine, dar m-am inselat. Continui sa traiesti in gindurile mele si nu mai pot sa nu fiu trist si singur...

O piatra

Tacerea ta ma asurzeste. Nu aud nimic decit TACEREA salbatica ce imi umple urechile. Acum nu mai simt nimic decit golul de substanta ce umple spatiul din jurul nostru. Nu te vad, nu te aud, nu te simt, dar... inca te mai iubesc.
Astept sa-nteleg unde te-ai ascuns, de ce nu mai vrei sa fii pentru mine... Sunt disperat si nimic nu mai poate sa-mi readuca speranta... o piatra aspra, plina de taisuri imi roade acum sufletul. S-a infipt adinc in esenta lui si nu mai doreste sa plece... sta acolo si taie incet totul ce este viu, taie fara a intreba, fara a dori sa stie ceva, taie fara a-i pasa de efect... pur si simplu taie... incet, lin, fara graba, dar taie...
Ma doare lipsa ta, dar ce asi putea face acum?... Tu nu mai esti si zadarnic am deschis adineaori usile dragostei mele: zadarnic am asteptat sa revii cu cel putin un suris, un cuvint sau un semn. Sa fi fost cit de mic, dar ar fi fost doar al meu si doar spus pentru mine... si as fi fost cel mai fericit indragostit de pe Terra, chiar si daca nu te-as fi vazut atunci. Dar nu a fost sa fie si ramin sa-ncerc sa-nteleg de ce ai plecat, de ce ai crezut sa fii fericita far de mine in acest sfirsit de vara...
Am crezut ca deja am invatat sa te pierd. Am crezut ca n-o sa ma mai doara... Am crezut ca ma iubesti, dar nu mai pot intelege acum ce am stiut cu adevarat si ce am crezut ca stiu. Cert e un fapt: o piatra aspra imi taie acum tot ce era cel mai frumos din mine: iubirea mea. Si stii de ce-mie frica? Ca nu va reusi s-o faca pin la capat, iar tu nu te vei mai intoarce niciodata, lasandu-mi rana deschisa si insingerata... De ce nu vii?..

Te rog, scrie...

Azi am crezut ca nu mai traiesc... si stii de ce? Pentru ca nu mai aveam vesti de la tine. Am inteles cit de departe esti de inima mea si am vrut sa pling. Dar nu puteam, se zice ca barbatii nu pling si nu aveam dreptul de a incerca sa pun la indoiala axioma.
Am crezut ca am ramas doar eu, unicul romantic eminescian ce in afara de tine nu mai crede-n nimic. Aparent, nu mai gaseam pe nimeni in jur pentru a ma-ntelege. NIMENI. Fiecare litera sa infige adinc in inima. Nimeni: rasuna aidoma unei lovituri din senin. Nimeni: doar tu si eu... insa nu te mai vad si nu mai stiu ce faci acum. Deci, ramin singur.
Apoi am realizat ca, probabil, continui sa existi, dar nu pentru mine. Poate nici nu erai constienta de aceasta si de aceea nu imi mai vorbesti. Insa nu voiam sa presupun asa ceva, nu puteam admite posibilitatea unei vieti far de tine, unei vieti sterse, palide, inodore si atit de triste...
Stii ce voi face azi? Voi astepta sa-mi scrii... voi deschide usa sufletului meu pentru a intelege fiecare semn venit de la tine, fiecare silaba, fiecare cuvint. Te rog, nu uita sa pui mult sens in cele asternute pentru mine, nu uita... Nu vreau sa cred ca nu mai traiesc. Te rog, scrie...

Un coment publicat

Imi permit sa public o poezie sosita pe adresa blogului ce mi-a placut mult de tot.

Stiu cà-n inima ta
S-au ascuns ochii mei
Cea verdeatà din ei
ìncà si-azi te-nfioarà
Si-i citesti zi de zi
Nu cumva ca sà piarà
De pe fila memoriei tale.

La vale,tot la vale
Se preling lacrimi grele de toamnà
Din izvorul cel verde;
Dar cine le vede?!

Sìntem douà lumi despàrtite
Douà vieti cu-n perete-ntre ele
Iar fereastra comunà de la care luàm noi luminà
E acel IDEAL ce sìnt eu pentru tine
ìar tu pentru mine.

Reflectii nocturne

Intotdeauna ai fost perfectuinea dragostei mele, stiam ca nu exista ideal in aceasta lume, dar credeam in tine si in dragostea noastra.
Privirea ta e cea mai sincera si calda privire din lume. Esti ceva deosebit si doar atingerea buzelor tale ar putea sa ma vindece de aceasta fierbinteala nebuna... imi lipsesti. Tin minte corpul tau: dar nu pot pronunta nimic, nu pot gasi cuvintele potrivite pentru a reda amintirile mele... fericit - acesta e primul cuvint care-mi trece acum prin minte, eram fericit: noi amindoi si multa dragoste-n jur.
Si stii ce ma face sa fiu mindru de mine: atunci erai doar pentru mine si totul ce-mi aduceai era doar sinceritatea ta: ma iubeai si te iubeam. Eram fericiti, caci ne-am gasit intr-un sfirsit - doua suflete obosite de atita cautare si atita falsitate-n jur. Eram noi doi si ... multa dragoste-n jur! Era perfectiunea-ntruchipata ceea ce se intimpla intre noi. Nu putem uita acele momente si incerc sa cred acum ca te gindesti si tu la fel.
Dar la ce bun atita amintire? Banuiesc ca nu mai poti fi asa cum ai fost cindva si scriu acum doar despre o dragoste uitata undeva la mine pe blog, o dragoste ce nu vrea sa moara inca... o dragoste ce o poti reinvia doar tu.

O noua zi

De ce acum nu esti linga mine?... Acum, cind am nevoie de alinare si de dragostea ta nu te regasesc si sunt singur... De ce nu pot sa te vad atunci cind doresc sa fiu fericit? De ce dorinta de a fi fericit este atit de dureroasa? De ce nu am putea fi fericiti? Pentru ce atita suferinta in jur, de ce nu esti acum cu mine?
Nu credeam ca as putea sa invat sa fiu singur si trist vreodata. Dar asta acum fac: invat de a trai fara tine si fara lumina ta ce m-ar incalzi aidoma unui Soare de toamna ce-si aduna ultimile puteri pentru a da viata unei noi iubiri. Stiu ca esti departe de inima mea, nu o simti acum si nu poti intelege durerea ce se revarsa de acolo... incerc sa intind o mina in bezna visului pentru a te simti si nu reusesc: esti mult prea departe pentru a ma auzi.
Nu credeam sa pot intelege vreodata ce ar insemna o viata far de tine. Imbatat de viltoarea fericirii noastre, eram inconstient de posibilitatea unei despartiri. Si acum platesc atit de scump pentru ignoranta mea.
De ce cind te strig nu ma auzi si cind iti soptesc cit de mult te iubesc nu poti deslusi sinceritatea dragostei mele? De ce acum stau in fata ta, dezgolindu-mi sentimentele, iar tu nu ma vezi?... Ce asi putea face acum, intr-un sfirsit de vara sufocatoare si plina de desertaciunile durerii mele?
Cit de mult mi-as dori sa auzi glasul meu, sa-mi raspunzi la chemare si sa fii linga mine... cit de mult...
Insa iarasi ramin de a fi singur in fata tacerii asurzitoare: o liniste ce prevesteste o noua zi fara tine, un nou chin, un nou supliciu... cit oare?..

Singur (2)

Ma simt atit de singur incit imi pare ca am ramas unica frunza in plin decembrie. Sunt purtat de bratele vintului si pirjolit de puterea gerului nocturn, dar nu imi reuseste sa cad din copac...
Sunt singur aidoma unltimului erou din filmele americane, care nu mai poate salva lumea caci aceasta lume nu mai exista. Sunt singur precum un punct de pe o foaie, ce-si cauta in zadar locul sau intr-o fraza minunata... Sunt singur si nu mai pot intelege de ce atita singuratate in jurul meu. Voi, prietenii mei, voi, parintii mei, voi, rudele mele, voi... voi... unde sunteti acum cind am nevoie de voi toti?... Tu, iubito, de ce nu esti linga mine?... De ce?
O intrebare stupida aparuta in miez de noapte adinca, o noapte ce destainuie toate cele ascunse, ce le scoate la iveala datorita luminii inselatoare a unei Luni pline, pierdute si ea de atita singuratate. Ea ma cauta si ma gaseste asezat in fata acestui blog unde se insira atita tristete si atita singuratate...
Am cautat sa vorbesc cu tine si nu te-am gasit. Am incercat sa sparg cristalul de tacere ce ne despartea... dar nu am putut si nu m-ai auzit. De ce? Poate pur si simplu nu ai vrut sa ma-ncalzesti cu privirea ta? Sau ai vazut singuratatea mea si te-ai speriat?.. Ramin sa fiu doar eu-insumi, chiar si daca sunt atit de singur acum. Si-apoi stiu ca totul se va repeta: o prezenta stupida, o existenta inutila si o viata lipsita de culori... apoi vei aparea tu si... :-) voi zimbi din nou unui Soare plin de culori si unei lumi pline de viata. Te voi gasi in ea si voi continua sa traiesc fericit.
Insa stiu ca nu va continua prea mult. Si lumea va deveni iarasi pustie si voi fi iarasi doar eu pentru a suferi fara tine. Singur. Din nou.

De ce nu vii?..

Azi te asteptam... era o lunga asteptare ce se prelingea incet aidoma unui lichid viscos si unguent. Era o asteptare milenara, uitata undeva la rascruce de secole si tupilata linga inima mea... te asteptam si nu mai intelegeam de ce stau atit linga Durerea mea. Voiam pur si simplu sa te vad, sa te aud si sa-ti vorbesc. Imi era suficient pentru a intelege daca inca ma mai iubesti... Voiam sa te stiu alaturi si realizam o imposibilitate cruda ce ma sfarima, ce imi taia in mici bucatele fierbinti si singerate inima mea... ma durea, mult de tot. Dar asteptam si lama timpului taia in continuu bucati din inima mea... Daca as fi fost medic, probabil as fi cautat un remediu pentru acest pacient, ar fi trebuit sa incerc sa-l ajut cu toate ca intelegeam zadarnicia acestui gest.
Continuam sa te astept printre aceste secunde ce se scurgeau in balanta timpului. Una, si inca una, si iarasi una, si doin nou... si tot asa. Treceau ore si nu mai simteam inima mea - a amortit de atita durere si de cautare. Tu nu erai. Iar eu continuam sa te iubesc. Si din toate cele traite cu tine, imi aparea imaginea ta zimbind pentru mine, pentru tine, pentru noi... simteam ca erai atunci fericita. Eram sigur ca acel zimbet imi apartine. Atunci l-am furat pentru a-l pastra undeva, ascuns in inima mea. Nu-l aratam nimanui, caci nu doar eu aveam dreptul de a-ntelege ce semnifica el si cui ii este, de fapt, adresat.
Am vrut sa fug undeva si sa continui sa te astept. Dar nu mai puteam. Am inteles un lucru ce ma urmarea toata viata: nu pot fugi de tine si de dragostea ta, ea intotdeauna ma va urmari oriunde nu as pleca.
De ce nu vii?..

Fericit

Intotdeauna am stiut sa fiu trist. De ce?... deoarece pot sa fiu asa: singur si trist. Am putut sa scriu cit de mult te iubesc si cit de reci sunt noptile fara tine. Asa a fost si asa este, e adevarat. M-am deprins sa port povara singuratatii si durerii ascunse, unei suferinte tainuite, pastrate cu sfintenie de mai mult timp. Nu am putut uita acel frumos sentiment ce ne-a unit pe noi. Cum as fi putut face asa ceva si sa contrazic legile naturii?.. Era si este imposibil. M-am obisnuit sa port amprenta dragostei tale: nu te poti spala de ea si nu poti sa renunti la unul dintre cele mai divine sentimente de pe acest pamint. M-am deprins sa te stiu departe si sa nu mai pot nicicind sa fiu atit de fericit precum am fost cindva, atunci, doar tu si eu - doua suflete ce si-au gasit rostul vietii - de a se iubi in veci. Asa a fost mereu: un rind de nostalgie se asternea zi cu zi pe existenta mea marunta si palida, o existenta lipsita de tine, de prezenta ta...

Dar am vorbit cu tine: nu mai stiu daca era in vis sau aievea. Si stii ce m-a pus pe ginduri?... Cum e sa fii fericit? Ce ar insemna sa traiesti viata din plin... ce ar trebui atunci sa scriu? Am vorbit cu tine si am dorit sa-ti transmit cuvinte de amor si sa-ti marturisesc, din nou, cit de mult sunt fericit de a-ti auzi vocea, de a sti ca nu sunt uitat. Am zimbit si... nu am putut scrie nimic... Si stii de ce? Eram fericit! Atit de fericit, incit nu mai stiam ce ar trebui sa scriu si cum sa ti-o spun...
Ma simt straniu si un sentiment bizar ma inconjoara acum. Iarta-mi tulburarea, dar imi este dificil de a-mi reaminti cum e sa te simti fericit, chiar si daca doar pe o clipa... e atit de straniu... si atit de placut.
...doar un gind ma infioara: am vorbit noi doi cu adevarat sau a fost din nou doar un vis fericit ce l-am smuls in aceasta noapte far de tine?...