Oblivion

Nu te-am auzit de atunci cind Soarele stralucea undeva la apus si cind mi-ai spus ca ma iubesti. Dar imi amintesc foarte bine vocea ta, acea voce ce rasuna in visele mele atit de des. Stiu ca sunt vise, dar par sa fie ceva mai mult ca atit, par sa fie niste continuitati ale realitatii. Niste copii nascuti fara parinti ce-si amintesc undeva in firea lor de mama si tata, de parca le-ar fi tinut in brate. Asa te vad si eu, iti vorbesc, te intreb atit de multe si-ti marturisesc dragostea mea. Dar tu esti absenta. Punct. Plecata. Disparuta. Tacere si durere. 

Si chiar de te uit, stii a reveni din nou pe marginea acelui apus de Soare, te vad iarasi zimbind si fericita alaturi de mine, te vad iubita si dorita si ma simt atunci din nou impreuna cu tine. Poate ma simti si tu, poate ma vezi si tu? Nu stiu, dar, sincer, mi-as dori sa ma atingi si tu pe mine asa precum o fac eu, adica precum nu o pot face eu. Stiu senzatia, dar nu o pot repeta si anume acest lucru ma face sa realizez ca nu esti cu adevarat alaturi. Probabil aceasta e punctul slab al tuturor viselor si amintirilor: perceptia atingerii. 

As dori sa ma intilnesti si tu in vise, poate anume asa as putea comunica cu tine si sa-ti spun cit de mult... de fapt, nu mai stiu daca ai avea nevoie de cuvintele mele, poate te-ar irita sau ti-ar provoca doar un suris naiv... poate nu mai doresti sa-ti aduci aminte de parintii tai, precum nu-si mai doresc acei copii sa-si aminteasca de adevaratii lor creatori. 

De fapt, am creat ambii acea iubire si am sperat. Ah da, cite speranta mi-am pus in tine, cit de mult imi doream sa ne intilnim si dupa acel apus de Soare. Sa fi fost chiar un apus de Soare la mijloc sau doar o inchipuire de a mea? Posibil, nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca sunt in vis sau in realitate, daca ma mai iubesti sau nu... 

Vis/realitate

In noaptea aceasta ai dorit sa ma cuprinzi din nou. Mâinele tale imi atingeau fata si eu ma pierdeam in durerea mea. Ma pierdeam intr-un chin imens si ma regaseam in ochii tai: dar, oricum, sufeream. Ai fost foarte crunta: ai ales trecutul pentru a-mi reaminti de noi si te-ai strecurat anume atunci cind eram vulnerabil, in vis. Ai reusit sa ma faci sa cred ca sunt intr-un prezent veridic si sa stergi acea granita intre vis si realitate. Te-am crezut si m-am cufundat in bezna amintirilor. Era un lichid cleios ce ma scalda, dar eram cu tine. Nu mai stiu cit a durat, sa fi fost o minuta, o ora sau o vesnicie? Dar m-ai facut sa scriu din nou aici ceea prin ce am trecut si sa cred ca ai dorit constient sa ma revezi.
Acum ma simt pierdut, insa stiu prea bine ca nu a fost decit un vis, unul in care ai dorit sa vii la mine, unul in care te-am gazduit si unul in care asa si nu am reusit sa-ti spun multumesc pentru ca ai fost in viata mea, dar totusi a fost doar un vis.

...cind m-am trezit am fugit sa ma spal pe fata: am vrut sa fiu sigur unde sunt, in vis sau ba.

Mare

Nu cred ca as avea acum ceva de spus. Sunt obosit de lipsa ta. Nu cred ca as mai dori ceva sa spun si de aceea am schimbat fundalul, am vrut sa te vad linga mine pe malul marii, acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa te cuprind, sa te simt a mea, sa te iubesc, sa te alint, sa te mingâi, sa te fac fericita. Te-ai fi topit in bratele mele si am fi cunoscut ambii fericirea noastra, acea despre care se scrie in carti si care nu este data tuturor. Dar ma repet si mi-e frica ca nu vei citi aceasta postare, vei spune ca sunt banal si ca nu fac decit sa repet acel nesfirsit refren - refrenul dragostei noastre si ca nu mai sunt original. Probabil vei avea dreptate, dar nu pot inventa ceva nou, nu pot sa merg mai departe atita timp cit m-am pierdut undeva in trecutul cu tine, undeva pe acea plaja unde suntem doar noi doi.
...Trebuie sa lupt si sa merg mult mai departe decit acea vacanta petrecuta in doi si acea iubire ce atit de mult si-ar fi dorit sa existe undeva la marginea unei lumi, undeva linga o mare, unde Soarele pare sa fie atit de aproape. Cineva mi-a scris ca risc sa ma pierd pe veci traind in trecutul ipotetic, neimplinit si ireal. Cred ca are dreptate.

4 iunie 2013

Stii ca sunt inca aproape de tine si mai stii cit de mult ne-am dorit sa ne iubim cu patima așa precum se scrie in romane, așa precum se filmeaza in filme, așa precum știm sa o facem doar noi doi. Stii... si o stiu si eu. Dar nu mi-o spui, iar eu o ghicesc in vocea ta - acea sete de împlinire, acea dorința de a fi fericita. Insa ambii tacem, ne este frica de ceea ce ar fi putut sa fie, căci am putea sa nu fim capabili de a înțelege ceea ce am fi trait impreuna. Ambii ghicim puterea ascunsa ce-am fi creat-o fiind impreuna. Oftam si apoi ne resemnam. 

Dar stii cind durerea mea depășește limita tolerata? Atunci cind noaptea se asterne peste noi doi, cind mă cred unicul supravietuitor relatiilor noastre, unicul îndrăgostit din formula iubirii traite de noi doi. Îmi pare ca este o ecuatie cu o singura variabilă, iar eu ramin sa fiu acel vesnic cunoscut si unic termen ce nu dorește sa fie deplasat, ce tine mortis sa dovedeasca ca este încă posibil sa fie un rezultat pozitiv. 

Nu cred ca trebuie sa mai repet ca sunt încă aproape de tine, ca încă mai doresc sa te string in brate si ca încă te mai iubesc. Căci de o fac, revin la o suferinta ce se vrea ingropata undeva adinc. Revin la un Soare ce mă incalzea cu razele sale, la un început de Dragoste adevarata, la un regret de plecare. Iar de o fac acum, atunci doresc sa-ti spun din nou ca încă mai astept sa-mi scrii, astept inca sa-mi suni si sa-mi marturisesti ca inca mai vrei sa auzi cit de mult continui sa te iubesc...

00:26 

Sunt in toiul noptii. 

Singur.

Atit de singur.

Tu nu scrii.

Doare. Inima. 

Ultima postare

Am vrut sa-mi promit ca va fi ultima postare. As fi scris un "La revedere" mare, dar trist, undeva in titlul blogului. As fi asezat, probabil, una dintre cele mai frumoase postari din istoria blogului si... m-as fi "evaporat" pe veci. De ce anume "evaporat"? Pentru ca iubirea noastra nu ar fi murit. Ea s-ar fi transformat in ceva mult mai frumos. S-ar fi alaturat vesniciei si s-ar fi facut o parte a ei. Ar fi ramas undeva ascunsa, depozitata si ferita de toate cele trecatoare. Ar fi revenit intr-o alta viata pentru a ne uni din nou si pentru a ne schimba destinul. 

As fi scris ca te iubesc. As fi spus totul si, in acelasi timp, as fi spus nimic.

Dar nu cred ca imi voi putea cu-adevarat sa-mi onorez promisiunea. Nu cred ca asi putea vreodata sa ma opresc din scris. Si acest blestem al dragostei ma urmareste inca.

Astazi te-am revazut. Ai fost in coafura acelei blonde ce traversa strada, in surisul acelei intreprete clipul careia il priveam, te-am ghicit in privirea femeii ce mi-a verificat actele. Erai si esti tu. Pretutindeni. Repetat. Mereu. Tu. Cum as putea inceta sa scriu?

Telefon

Am vrut sa-ti vorbesc. Am vrut sa-ti spun: "Salut, cum o mai duci? Imi este dor de tine". Dar nu ai dorit sa-mi vorbesti. Am sunat repetat. Probabil, ai banuit ceva si nu ai dorit sa-mi raspunzi. Nu cred sa fie o coincidenta: am sunat de doua ori si nu ai raspuns. Vai, cit de banal suna aceast inceput de durere... Am sunat si nu ai raspuns, iar eu sunt trist. O banalitate exagerata ce nu se vrea scrisa. Dar asta e: nu ai dorit sa vorbesti.
Ce sa fac? Sa cred ca a fost doar o coincidenta si inca mai esti undeva acel inger ce ma iubea? Sau sa ma pierd in presupuneri pierdute la limita dementii si sa ma prabusesc intr-o postare ce va veni pentru a-mi sfisia din nou inima? Ce sa fac acum? Cindva, am scris ca nu mai doresc sa traiesc fara a sti dragostea ta... Sau eram mult prea obosit de cele ce se intimpla cu noi doi si nu mai intelegeam unde e viata reala? Imi parea ca voi sari de pe acel pod pentru ma regasi intr-o lume reala cu tine? Nu mai stiu exact, a fost demult si nu vreau sa revin la trecut. Cineva mi-a scris in comentarii sa nu ma pierd in el, sa continui cu ceea ce exista cu-adevarat in jurul meu. Asa si fac. Doar ca adeseori revin cu gindul la tine si incerc sa-ti vorbesc. Dar tu nu raspunzi, esti undeva intr-o cetate de tacere. Iar eu stiu ca ma vezi de dupa zid asteptind sa-mi fluturi o batista. Stii si de ce culoare si de ce trebuie sa o fluturi... Dar tu nu o faci, iar eu nu mai pot sta linga zid, asa precum nu mai pot astepta acele trei puncte la postarea mea...
Imi pare ca imbatrinesc, dar de fapt realizez ca ai dori sa spui ca nu mai pot fi acel, ce am fost cindva pentru tine, acel, ce era unicul barbat adevarat din viata ta. Si stii care e adevarul? Ca inca mai sunt anume acel unic, precum si tu mai esti inca acea unica, adevarata femeie din viata mea. Insa, in acelasi timp, tu esti acea unica din noi doi ce incearca sa se ascunda in cetatea tacerii.

Pronume

Te-am visat. Tu si el, insa nu eram si eu. Doar voi doi purtati de timp. Ma vedeai si stiai ca eu sunt acolo, linga tine, aproape de inima. Banuiesc ca ma simteai. Dar nu puteai (voiai?) sa faci ceva pentru noi, caci erai cu el. Iar eu ramineam in umbra si sufeream. Eu. Singur. Tu, cu el. Durere.
Nu stiu cit a durat, poate un minut, poate o ora, poate o vesnicie. Dar visul a plecat. Iarasi eram doar eu in realitate. Iar tu ramineai departe, departe de mine si mereu cu el... mereu ...Iarasi doare. Atit de mult incit nu mai reusesc sa urmez titlul acestei postari si depasesc cadrul temei.
Imi reamintesc privirea ta: ma vedeai si sufereai. Era o suferinta comuna: o simteam si eu, si o vedeam in ochii tai. Sufereai asa, de parca o faceai pentru noi doi pentru ceea ce am fi putut sa fim impreuna. Era atita regret in privirea ta, incint mi s-a facut mila: de tine, de noi, de atita durere ce ne inconjura si ce ne unea. Stii cum aratai? Parul tau iti acoperea o parte din obraz, suficient pentru a te arata atragatoare si enigmatica, asa precum te iubesc. Erai atit frumoasa! Chiar si acum te vad asa precum erai acolo. Dar te tradau ochii: in ei citeam adevaratele sentimente ce le ascunzi. Nu reuseai sa le tainui in spatele acelei priviri. Le descifram in ceea ce faceai, in faptul cum atingeai obiectele, te citeam si te traduceam in fiece gest.
Acum stiu ca a fost doar un vis. Dar stiu ca ceva a mai ramas si in realitate. Am putea oare sa ne regasim ?

Comentariu

Nu am cont facebook si nici in alta retea sociala. Nu vreau sa te caut acolo, sa te gasesc intr-un sfirsit plin de deznadejde si apoi sa vad ca nu esti cu mine. Vreau sa te stiu fericita, dar, recunosc, m-ar durea atit de mult, incit nu mai cred sa-mi mai revin vreodata (cit de patetic suna... deja nu-mi mai pot reveni). Si de aceea continui sa neg evidentul - sunt singur. Te pierd undeva intre miile de nume si prenume ce ar putea sa-ti apartine si ramin sa sper ca inca mai citesti acest blog, ca inca mai doresti sa stii de mine. Dar ma doare si sufar. Cum ? Stii deja, daca ai citit postarile precedente, iar de nu, atunci nu ramine decit sa fii in continuare fericita asa precum mi-ai spus-o cindva, asa precum ai pretins cindva ca inca mai esti. Mai esti oare?  Asa precum ai fost cu mine? Sincer: nu cred, deoarece dragostea adevarata nu este sa fie decit doar o singura data in viata si stii bine cu cine ti-a fost dat sa o simti cu-adevrat. Probabil crezi ca sunt din nou revoltator de romantic si ca nu par real in aceasta lume plina de preocupari mult mai importante decit celea pe care incerc acum sa le insir aici, sa le dau importanta... Poate si ai dreptate, dar nu pot sa ma cert cu inima mea, cu acea unica care in fiecare noapte te aduce in fata ochilor. Anume ea nu-mi permite sa fiu nu eu si pastreaza inca acea raza de adevar: "..."
As fi vrut sa termin fraza precedenta cu doua puncte si cu "te iubesc", ar fi aparut astfel : "te iubesc". Dar stii ce ma doare ? Faptul ca nu mai ai nevoie de dragostea mea si eu continui sa scriu pentru un cititor pribeag din internet, care nu cauta doar decit sa-si alinte pofta de navigare pierduta in niste pagini aleatorii, pierdute de sens si ce nu va intelege pe deplin aceste cuvinte sincere ce singereaza de atita timp. Ai dori sa-mi reprosezi lasitatea mea. Si poate vei avea dreptate, caci nu sunt sigur de as fi facut totul pentru a te retine in viata mea, dar, in acelas timp, ti-ai reprosa tie-insati acest lucru. Stii prea bine momentul in care eram gata sa renunt la TOTUL doar pentru a fi cu tine si atunci nu erai gata... Eu nu-ti reprosez nimic, doar aceste momente de durere, de tristete si de singuratate ce le impart la unul singur, crezind ca voi scapa de ele, reducindu-le la un unul intreg... Esti doar tu si doar eu, iar restul nu conteaza. Stii ce m-am gindit acum? As dori sa las un contor la aceasta postare, unde sa apesi de fiece data cind te gindesti la mine... Cred ca nu m-ar durea mai putin singuratatea mea, dar, in schimb, as sti ca inca te mai gindesti la mine... De ce ar fi important acest lucru pentru mine?... Pentru a sti ca inca mai merita sa traiesc fiind eu-insumi, ci nu o umbra a mea...
Dar nu las nimic la sfirsit, caci stiu ca ai putea lasa un comentariu, doar trei puncte ce ar insemna ca inca mai citesti, ca inca nu ai uitat si ca inca : "... ".

P.S. Durerea mea o asculta acum noaptea si plinge. Doreste sa plece mai curind pentru a lasa locul sau zilei.
P.S. 2 Niciodata nu am ales din intimplare imaginile pentru postarile mele. Am vrut sa transmit prin ele ceea ce simt. 

Fericita

Mi-ai scris ultima data ca esti fericita. Fericita. Cuvintul a sunat in urechile mele aidoma unui capac greu, de otel aruncat peste gaura unei conducte de canalizare din strada. Un sunet atit de apasator, incint nu mai intelegi de unde vine, rasuna din toate partile, asurzeste toti trecatorii si nu doreste sa dispara. Se reflecta de peste tot din jur, cauta orice posibilitate pentru a nu disparea, rasunind mereu in urechi si reflectindu-se din miile obiecte din jur: case, automobile, oameni, ba chiar si cerul pare a fi complotat contra mea: si el reflecta sunetul cuvintului tau: fericita.
Ma simt asurzit si nu-nteleg de ce. E doar un cuvint ce se vrea pronuntat de tine si ce pretinde de a fi sincer. Este sau ba nu mai stiu. Atunci te-am crezut, adica l-am crezut pe el, acest cuvint, fiind purtatorul unui sens adevarat. Acum nu mai stiu ce sa cred. Ma uit la tine si doresc sa te-ntreb ceva. Stii ce, si-mi zimbesti. Esti atit de atragatoare acum! Inteleg cit de mult te iubesc! Nu reusesc sa-ti vorbesc, caci iarasi te-am vazut in vis.
Acest sentiment de neimplinire ma urmareste inca si nu mai reusesc nicicind sa fiu pe deplin refacut. Mereu caut un sens in ceea ce a fost si nu mai ajung sa-l gasesc si sa-l inteleg. Cred ca acea fotografie cu chitara a fost una dintre cele mai reusite, acolo unde esti adevarata tu, acolo unde te simt cu inima, acolo unde ma privesti... care? Nu ma intreba, caci adeseori nu mai stiu nici eu si nu mai inteleg daca a fost o chitara la mijloc, daca ai fost tu pe acea poza, si daca, in genere, ai fost si esti cu-adevarat fericita asa precum pretindeai... 

153 de postari

Am intrat pe acest blog pentru a cauta un raspuns. Am vrut sa ma simt mai bine, dar am simtit doar durere si singe. Nu este un film de groaza si nici un reportaj documentar despre razboi: este suferinta cuiva asternuta in mii de rinduri. Stii cite postari am putut numara? Peste 150. mai mult de 150 de chemari disperate, 150 de siroaie, 150 de cioburi ascutite de sticla ce strapung un suflet indragostit. 150 de chemari mute, 150 de strigate de disperare, 150 de marturii...
Stiu ca nu iti va pasa acum, caci ai dorit sa asterni un sfirsit intre noi doi, sa il intinzi aidoma unei plapume calde si matasoase ce se acopera un cadavru. Este unicul lucru pe care il mai poti face pentru el - sa-i spui adio intr-o alta lume far de tine. Este un sentiment de culpabilitate ce vrei sa il eviti. Ii pui plapuma si asta-i tot. Pardon, imi pare rau si... adio. Eu nu mai pot fi cu tine.
Cuvintele suna aidoma unor lasi ce si-au tradat ceea ce era cel mai sfint: anumite idealuri, anumite credinte in ceva mai bun si anumite sperante. Doare. Doare atit cit incape in cele peste 150 de postari insirate pe acest blog, scurse si asternute aidoma unei dire de singe. Iarasi suna a un roman sau film ratat hollywoodian... cita banalitate.
Dar eu continui sa scriu si sa spun tuturor ca inca mai picura 150 de lacrimi, ca inca mai sunt viu si ca inca mai vreau sa fiu fericit. Si ca inca as dori sa continui aceasta fraza impreuna cu acea care mi-a daruit Soarele in viata mea, cea care inca il mai citeste pe acel poet indragostit, cea care mai merge la piese de teatru si cea care imi va spune intr-o zi "Te iubesc. Hai sa fim impreuna" (vezi foto :-).