Ai fi geloasa

Ai fi geloasa acum, daca as asterne aici adevarata dragoste in care te scaldai cu mine. Ai fi geloasa pe zecile, miile de ochi care ar citi aceasta postare. Nu pentru ca te-ar vedea nuda, in toata splendoarea corpului tau, ci pentru ca ar fi martorii unei iubiri despre care doar au auzit. Ar vedea o iubire, ce l-a proslavit pe poetul ce-a cintat-o intr-un vers, ar auzi melodia vesniciei compusa de un adevarat geniu, ar admira tabloul unei dragoste vesnice, uneia care nu necesita dovezi, ci doar pasiune.
As scrie despre tine. Tu. Punct. Doar tu si iarasi tu. Te-as revedea in miile de ipostaze in care te-am cunoscut, unde te-am ghicit si unde inca te mai revad, chiar si de nu esti alaturi. Ar simti asa precum am simtit si eu - asa precum am trait doar noi doi, asa precum nu a trait nimeni.
Ai fi geloasa sa stii ca te-am iubit precum nimeni altul. Ai intelege cit de mult am dorit sa fiu cu tine, cit de mult am sperat si cit... dar ce mai conteaza? Caci nu mai scriu, nu ma stiu daca as putea sau, mai bine zis, nu mai stiu daca ai putea sa vrei sa-ti scriu. Nu mai stiu daca ai dori sa-ntelegi. Sunt sigur ca esti undeva, deja nu pentru mine, dar stiu ca esti, si mi-as dori mult sa cred ca inca ai dori sa citesti si sa fii geloasa, chiar si daca te-ai regasi in acele rinduri fiind ca unica si adevarata mea dragoste. Chiar si daca ai retrai acele momente, chiar si daca ai dori sa mai fii acolo. Undeva, unde ne regasim iarasi intr-o iubire plina de bucurii si pasiune, intr-o lume unde nu este loc pentru acea gelozie, caci nu as mai scrie despre regrete, despre tine si despre noi, despre o dragoste ratata undeva la mijloc de lume, intre doua lacrimi lumesti sau intre doua continente. E o gelozie ce nu i-ar fi dat sa existe, ce ar fi murit fara de a se naste. Ar fi pierit undeva in mijlocul ardorii ce o emanam. Erai tu si eu, si atita tot. Era un ideal? Poate, dar era cu adevarat, il simteam ambii si il traiam pentru a ne revedea.
Dar acum nu este decit o parere de rau prafuita sub miile de zile ce se astern far de noi. "Dor de tine, dor de noi.."
Surprind un colt de zimbet ce se asterne pe buzele mele. Nu inteleg de ce. Privesc aceasta postare si inteleg: inca mai traiesc. Iar tu?  

Fara titlu

Daca ar fi adunat toata durerea mea, poetii ar fi plins in ritmul unei lungi poeme de amor. O poezie far de sfirsit ar fi exprimat cele traite de atita timp. Soarele si-ar fi tras un nor linga el pentru a plinge nevazut de nimeni, iar pamintul s-ar fi scaldat in lacrimile acelei ploi. Nu ar fi incaput totul intr-o poezie, un cintec sau o ploaie, ar fi trebuit sa continuie prea mult timp.
Si daca as putea scapa de blestemul tristetei mele, as inceta sa mai traiesc asa precum o faceam mereu: simtind totul cu inima. Si daca as putea sa-ti vorbesc acum, cel mai mult mi-as dori sa stiu ca inca mai ai nevoie de aceste rinduri, ca mai am nevoie de inima mea pentru a sti ca te iubesc.

...te cautam pretutindeni, iar tu ramineai sa fii departe. M-am trezit stiind ca nu te-am gasit. Si acum ma doare.

Ultima zi de vara

Am vrut sa iti spun din nou ca te iubesc, dar de dupa aceste cuvinte nu m-ai fi intrezarit pe mine, acel adevarat romantic ce traieste doar cu gindul de a te revedea. De aceea am tacut, rasturnat de amintirile in care ne vedeam noi doi: acei unici indragostiti printre miile de cupluri ce se cred ca se iubesc.
Apoi am decis sa iti marturisesc ca inca am pastrat undeva adresa ta. Nu mai stiu de ce am facut-o... De fapt, stiu prea bine: inca te ma iubesc. Dar iarasi am crezut ca te voi pierde: mi-ai fi spus ca sunt sentimental si femeile nu au nevoie de asa barbati - ele se indragostesc doar de acei ce pretind de a fi puternici si lipsiti de rafinament. Deci nu am riscat si am tacut. Iar tu ai crezut ca nu vreau sa vorbesc si te-ai intors ademenita de alta lume, unde eu nu mai sunt.
Apoi am incercat sa te sun: imi era dor de vocea ta. Am vrut sa stiu ca inca nu mai sunt singur precum am fost mereu. Si iarasi nu am vrut sa iti distrug microuniverusl tau, acea lume in care nu ma mai gasesti si nu mai suntem noi doi, adica suntem, dar nu impreuna...
Apoi am privit la cele asternute mai sus si am plins: am inteles ca deja te-am pierdut, iar tu nu mai esti decit doar o adevarata dragoste ce nu-mi va fi dat niciodata sa mai traiesc... 

Oblivion

Nu te-am auzit de atunci cind Soarele stralucea undeva la apus si cind mi-ai spus ca ma iubesti. Dar imi amintesc foarte bine vocea ta, acea voce ce rasuna in visele mele atit de des. Stiu ca sunt vise, dar par sa fie ceva mai mult ca atit, par sa fie niste continuitati ale realitatii. Niste copii nascuti fara parinti ce-si amintesc undeva in firea lor de mama si tata, de parca le-ar fi tinut in brate. Asa te vad si eu, iti vorbesc, te intreb atit de multe si-ti marturisesc dragostea mea. Dar tu esti absenta. Punct. Plecata. Disparuta. Tacere si durere. 

Si chiar de te uit, stii a reveni din nou pe marginea acelui apus de Soare, te vad iarasi zimbind si fericita alaturi de mine, te vad iubita si dorita si ma simt atunci din nou impreuna cu tine. Poate ma simti si tu, poate ma vezi si tu? Nu stiu, dar, sincer, mi-as dori sa ma atingi si tu pe mine asa precum o fac eu, adica precum nu o pot face eu. Stiu senzatia, dar nu o pot repeta si anume acest lucru ma face sa realizez ca nu esti cu adevarat alaturi. Probabil aceasta e punctul slab al tuturor viselor si amintirilor: perceptia atingerii. 

As dori sa ma intilnesti si tu in vise, poate anume asa as putea comunica cu tine si sa-ti spun cit de mult... de fapt, nu mai stiu daca ai avea nevoie de cuvintele mele, poate te-ar irita sau ti-ar provoca doar un suris naiv... poate nu mai doresti sa-ti aduci aminte de parintii tai, precum nu-si mai doresc acei copii sa-si aminteasca de adevaratii lor creatori. 

De fapt, am creat ambii acea iubire si am sperat. Ah da, cite speranta mi-am pus in tine, cit de mult imi doream sa ne intilnim si dupa acel apus de Soare. Sa fi fost chiar un apus de Soare la mijloc sau doar o inchipuire de a mea? Posibil, nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca sunt in vis sau in realitate, daca ma mai iubesti sau nu... 

Vis/realitate

In noaptea aceasta ai dorit sa ma cuprinzi din nou. Mâinele tale imi atingeau fata si eu ma pierdeam in durerea mea. Ma pierdeam intr-un chin imens si ma regaseam in ochii tai: dar, oricum, sufeream. Ai fost foarte crunta: ai ales trecutul pentru a-mi reaminti de noi si te-ai strecurat anume atunci cind eram vulnerabil, in vis. Ai reusit sa ma faci sa cred ca sunt intr-un prezent veridic si sa stergi acea granita intre vis si realitate. Te-am crezut si m-am cufundat in bezna amintirilor. Era un lichid cleios ce ma scalda, dar eram cu tine. Nu mai stiu cit a durat, sa fi fost o minuta, o ora sau o vesnicie? Dar m-ai facut sa scriu din nou aici ceea prin ce am trecut si sa cred ca ai dorit constient sa ma revezi.
Acum ma simt pierdut, insa stiu prea bine ca nu a fost decit un vis, unul in care ai dorit sa vii la mine, unul in care te-am gazduit si unul in care asa si nu am reusit sa-ti spun multumesc pentru ca ai fost in viata mea, dar totusi a fost doar un vis.

...cind m-am trezit am fugit sa ma spal pe fata: am vrut sa fiu sigur unde sunt, in vis sau ba.

Mare

Nu cred ca as avea acum ceva de spus. Sunt obosit de lipsa ta. Nu cred ca as mai dori ceva sa spun si de aceea am schimbat fundalul, am vrut sa te vad linga mine pe malul marii, acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa te cuprind, sa te simt a mea, sa te iubesc, sa te alint, sa te mingâi, sa te fac fericita. Te-ai fi topit in bratele mele si am fi cunoscut ambii fericirea noastra, acea despre care se scrie in carti si care nu este data tuturor. Dar ma repet si mi-e frica ca nu vei citi aceasta postare, vei spune ca sunt banal si ca nu fac decit sa repet acel nesfirsit refren - refrenul dragostei noastre si ca nu mai sunt original. Probabil vei avea dreptate, dar nu pot inventa ceva nou, nu pot sa merg mai departe atita timp cit m-am pierdut undeva in trecutul cu tine, undeva pe acea plaja unde suntem doar noi doi.
...Trebuie sa lupt si sa merg mult mai departe decit acea vacanta petrecuta in doi si acea iubire ce atit de mult si-ar fi dorit sa existe undeva la marginea unei lumi, undeva linga o mare, unde Soarele pare sa fie atit de aproape. Cineva mi-a scris ca risc sa ma pierd pe veci traind in trecutul ipotetic, neimplinit si ireal. Cred ca are dreptate.

4 iunie 2013

Stii ca sunt inca aproape de tine si mai stii cit de mult ne-am dorit sa ne iubim cu patima așa precum se scrie in romane, așa precum se filmeaza in filme, așa precum știm sa o facem doar noi doi. Stii... si o stiu si eu. Dar nu mi-o spui, iar eu o ghicesc in vocea ta - acea sete de împlinire, acea dorința de a fi fericita. Insa ambii tacem, ne este frica de ceea ce ar fi putut sa fie, căci am putea sa nu fim capabili de a înțelege ceea ce am fi trait impreuna. Ambii ghicim puterea ascunsa ce-am fi creat-o fiind impreuna. Oftam si apoi ne resemnam. 

Dar stii cind durerea mea depășește limita tolerata? Atunci cind noaptea se asterne peste noi doi, cind mă cred unicul supravietuitor relatiilor noastre, unicul îndrăgostit din formula iubirii traite de noi doi. Îmi pare ca este o ecuatie cu o singura variabilă, iar eu ramin sa fiu acel vesnic cunoscut si unic termen ce nu dorește sa fie deplasat, ce tine mortis sa dovedeasca ca este încă posibil sa fie un rezultat pozitiv. 

Nu cred ca trebuie sa mai repet ca sunt încă aproape de tine, ca încă mai doresc sa te string in brate si ca încă te mai iubesc. Căci de o fac, revin la o suferinta ce se vrea ingropata undeva adinc. Revin la un Soare ce mă incalzea cu razele sale, la un început de Dragoste adevarata, la un regret de plecare. Iar de o fac acum, atunci doresc sa-ti spun din nou ca încă mai astept sa-mi scrii, astept inca sa-mi suni si sa-mi marturisesti ca inca mai vrei sa auzi cit de mult continui sa te iubesc...

00:26 

Sunt in toiul noptii. 

Singur.

Atit de singur.

Tu nu scrii.

Doare. Inima. 

Ultima postare

Am vrut sa-mi promit ca va fi ultima postare. As fi scris un "La revedere" mare, dar trist, undeva in titlul blogului. As fi asezat, probabil, una dintre cele mai frumoase postari din istoria blogului si... m-as fi "evaporat" pe veci. De ce anume "evaporat"? Pentru ca iubirea noastra nu ar fi murit. Ea s-ar fi transformat in ceva mult mai frumos. S-ar fi alaturat vesniciei si s-ar fi facut o parte a ei. Ar fi ramas undeva ascunsa, depozitata si ferita de toate cele trecatoare. Ar fi revenit intr-o alta viata pentru a ne uni din nou si pentru a ne schimba destinul. 

As fi scris ca te iubesc. As fi spus totul si, in acelasi timp, as fi spus nimic.

Dar nu cred ca imi voi putea cu-adevarat sa-mi onorez promisiunea. Nu cred ca asi putea vreodata sa ma opresc din scris. Si acest blestem al dragostei ma urmareste inca.

Astazi te-am revazut. Ai fost in coafura acelei blonde ce traversa strada, in surisul acelei intreprete clipul careia il priveam, te-am ghicit in privirea femeii ce mi-a verificat actele. Erai si esti tu. Pretutindeni. Repetat. Mereu. Tu. Cum as putea inceta sa scriu?

Telefon

Am vrut sa-ti vorbesc. Am vrut sa-ti spun: "Salut, cum o mai duci? Imi este dor de tine". Dar nu ai dorit sa-mi vorbesti. Am sunat repetat. Probabil, ai banuit ceva si nu ai dorit sa-mi raspunzi. Nu cred sa fie o coincidenta: am sunat de doua ori si nu ai raspuns. Vai, cit de banal suna aceast inceput de durere... Am sunat si nu ai raspuns, iar eu sunt trist. O banalitate exagerata ce nu se vrea scrisa. Dar asta e: nu ai dorit sa vorbesti.
Ce sa fac? Sa cred ca a fost doar o coincidenta si inca mai esti undeva acel inger ce ma iubea? Sau sa ma pierd in presupuneri pierdute la limita dementii si sa ma prabusesc intr-o postare ce va veni pentru a-mi sfisia din nou inima? Ce sa fac acum? Cindva, am scris ca nu mai doresc sa traiesc fara a sti dragostea ta... Sau eram mult prea obosit de cele ce se intimpla cu noi doi si nu mai intelegeam unde e viata reala? Imi parea ca voi sari de pe acel pod pentru ma regasi intr-o lume reala cu tine? Nu mai stiu exact, a fost demult si nu vreau sa revin la trecut. Cineva mi-a scris in comentarii sa nu ma pierd in el, sa continui cu ceea ce exista cu-adevarat in jurul meu. Asa si fac. Doar ca adeseori revin cu gindul la tine si incerc sa-ti vorbesc. Dar tu nu raspunzi, esti undeva intr-o cetate de tacere. Iar eu stiu ca ma vezi de dupa zid asteptind sa-mi fluturi o batista. Stii si de ce culoare si de ce trebuie sa o fluturi... Dar tu nu o faci, iar eu nu mai pot sta linga zid, asa precum nu mai pot astepta acele trei puncte la postarea mea...
Imi pare ca imbatrinesc, dar de fapt realizez ca ai dori sa spui ca nu mai pot fi acel, ce am fost cindva pentru tine, acel, ce era unicul barbat adevarat din viata ta. Si stii care e adevarul? Ca inca mai sunt anume acel unic, precum si tu mai esti inca acea unica, adevarata femeie din viata mea. Insa, in acelasi timp, tu esti acea unica din noi doi ce incearca sa se ascunda in cetatea tacerii.

Pronume

Te-am visat. Tu si el, insa nu eram si eu. Doar voi doi purtati de timp. Ma vedeai si stiai ca eu sunt acolo, linga tine, aproape de inima. Banuiesc ca ma simteai. Dar nu puteai (voiai?) sa faci ceva pentru noi, caci erai cu el. Iar eu ramineam in umbra si sufeream. Eu. Singur. Tu, cu el. Durere.
Nu stiu cit a durat, poate un minut, poate o ora, poate o vesnicie. Dar visul a plecat. Iarasi eram doar eu in realitate. Iar tu ramineai departe, departe de mine si mereu cu el... mereu ...Iarasi doare. Atit de mult incit nu mai reusesc sa urmez titlul acestei postari si depasesc cadrul temei.
Imi reamintesc privirea ta: ma vedeai si sufereai. Era o suferinta comuna: o simteam si eu, si o vedeam in ochii tai. Sufereai asa, de parca o faceai pentru noi doi pentru ceea ce am fi putut sa fim impreuna. Era atita regret in privirea ta, incint mi s-a facut mila: de tine, de noi, de atita durere ce ne inconjura si ce ne unea. Stii cum aratai? Parul tau iti acoperea o parte din obraz, suficient pentru a te arata atragatoare si enigmatica, asa precum te iubesc. Erai atit frumoasa! Chiar si acum te vad asa precum erai acolo. Dar te tradau ochii: in ei citeam adevaratele sentimente ce le ascunzi. Nu reuseai sa le tainui in spatele acelei priviri. Le descifram in ceea ce faceai, in faptul cum atingeai obiectele, te citeam si te traduceam in fiece gest.
Acum stiu ca a fost doar un vis. Dar stiu ca ceva a mai ramas si in realitate. Am putea oare sa ne regasim ?