Sunt aici

Şi daca aş dori acum să ştiu adevărul, cred că aş întreba inima ceea ce simte ea cu-adevărat. Dar nu vreau să o fac, căci raspunsul nu-mi va permite să fiu ceea cu sunt eu. Iar dacă nu îmi pun această întrebare, ajung să scriu aici aceste rânduri cu speranța că le vei citi şi că nu mă voi simți singur şi uitat. Da, recunosc că-mi lipseşti atât de mult, încât acele întrebari şi răspunsuri nu doresc sa le pronunț nicicând.
De ce nu pot să mă exprim prntr-un cântec? Să fiu un Carla's dream ce le spune lucrurilor pe nume, dar ştie, în acelaşi timp, să păstreze şi un mister în piesele sale? Aş face un cântec unde aş putea să-ți spun ceea ce simt. Iar tu l-ai auzi la radiou sau pe youtube şi ai pricepe că te cânt şi te întreb dacă încă mai eşti aşa precum erai când ne iubeam... dacă încă nu ai dorit să uiți... şi dacă nu ai reuşit.
Te simt adeseori în vis. Dar începe să fie penibilă trezirea. Cred că merităm cu toții o realitate plăcută, confortabilă cel puțin. Şi dacă nu e să fie, de ce atunci să nu ne vedem altfel în vis? Şi dacă este mai bine acolo, de ce continuăm să ne trezim? Cred cu-adevărat că încă merită să nu rămânem acolo, precum nişte prizonieri, ba dimpotrivă: să fim aici fericiți.
Cred ca undeva mă contrazic pentru că continui să scriu. Dar vreau să ştii ca încă mai contezi pentru mine şi că încă iubesc ploaia. Şi dacă o iubeşti şi tu, atunci când cad picăturile, există cel puțin doi oameni ce continuă totuşi să fie fericiți din amintiri si ce zâmbesc.

P.S. Am dorit nebuneşte să te fac să surâzi. Îmi lipseşte acel surâs al tău. Sper am reuşit, chiar şi de nu plouă acum. 

Zâmbet şi pasiune

Am simțit ca eşti fericită. Am vrut să mă bucur pentru tine. Să-ți spun cât de mult îți doresc sa fii mereu aşa. Să-ți auzi propriul zâmbet in fiece zi oglindit în ochii ce-i iubeşti. Am vrut să te privesc în ochi şi să fiu sincer. Dar nu cred că aş fi putut vreodată cu-adevărat să-ți mărturisesc toate acestea. În ochii mei vei fi întotdeauna acea unică si irepetabilă femeie menită să-mi tulbure liniştea si creată din acel mozaic tainic adus cândva de îngeri. Uitat poate, însă ce a păstrat cele mai bune sclipiri de Soare. Farmecul tău mă urmăreşte încă adesea in vise... şi nu mai pot să te uit.

Am simțit că eşti fericită şi am înțeles ca viața ar trebui să continuie şi că, poate, ne este sortit să fim împreună într-o altă lume. Aşa precum scriam într-o altă postare şi aşa precum am văzut-o în filme. Două suflete pereche se vor regăsi mereu şi nu le va păsa de viața unde vor fi împreună. Vreau să cred în asta şi mă simt precum acel personaj care din răsputeri doarea sa creadă în minuni si ce nu reuşea niciodată să găsească destule dovezi pentru a-i convinge pe cei din jur.
Însă lumea din jur nu este un film. Scenariul nu a fost încă scris, îl creăm noi-înşine pe parcursul vieții. Nu avem spectatori si binele nu întotdeauna învinge. Fataliştii mă vor contrazice şi poate vor avea dreptate undeva. Dar nici ei nu vor găsi o explicație rațională de ce nu suntem împreună.

La marginea acestei filozofii mă voi opri de scris. Îmi lipseşte un zâmbet de Soare răsărit în colțul buzei şi pasiunea unei dorințe nesăbuite născute într-un început de primăvară.

Mr. Nobody

http://www.kinopoisk.ru/picture/1696384/

As fi vrut sa fii tu. Cit de mult mi-as fi dorit sa stiu ca anume atunci, cind stiam ca viata nu trece pe alaturi de mine, sa te aud anime pe tine. Vorbeam si ii zimbeam, dar stiam ca nu esti tu. O palida naluca imi ratacea in privire, stiam ca este imposibil, dar continuam sa cred ca ai putea sa ma auzi. Si anume in acele clipe lumea capata sens si totul in jur este atit de sincer si placut! As fi vrut sa iti spun cit de mult te iubesc. Ai fi ascultat zimbind strengar precum o faceai mereu. As fi crezut ca incerci sa joci cu mine, dar mi-ai fi alungat indoiala cu un sarut. Ai fi reconfirmat adevarul vietelor noastre: ne iubim si dragostea adevarata inca mai exista. Ai fi confirmat mitul originii si puterea cuvintului. Te-as fi iubit precum o facusem prima data: sincer si cu pasiune. Iar tu mi te-ai fi daruit cu ardoarea celei ce nu uita. Am fi fost fericiti si am fi inteles cit de mult ne iubim si cit de fericiti suntem impreuna.
Dar nu erai tu si am continuat sa vorbesc. Cred ca regretul mi s-a strecurat in voce. Nu putea sa nu sa se prelinga. Iar in ochi a aparut acea tristete pe care am simtit-o ambii in acea ultima intilnire ce ne-a fost daruita de destin. A fost suficient pentru a intelege ca sufar far de tine si ca nu esti pentru mine acum. Ma repet, dar asta e... Ascult "November rain" (Gun's and roses) si ma intreb daca sunt unicul ce vede ca coincidentele sunt prea evidente. Zimbesc intristat si ramin mereu la marginea acestei dileme... si daca ai fi fost tu... 

Ti-am vorbit

goodfon.ru

Am vorbit cu tine si am incercat sa cred ca inca ma mai iubesti. Paradoxal, dar pe o clipa am crezut cu-adevarat ca erai anume tu. Ai cochetat si mi-ai zimbit frumos drept raspuns. Am vrut sa cred ca esti tu si am incercat sa continui discutia, ma agatam de orice posibilitate doar pentru a pretinda ca discut anume cu tine. Stiam ca nu puteai fi, dar iti vorbeam si era ceva in acea conversatie ce-mi amintea nebuneste de tine... Si vorbind intelegeam ca continui sa incerc sa ma apropii de ceea ce am cunoscut cindva impreuna. Nu ma certa, stii ca o faceam doar din iubire pentru tine si pentru ceea ce ramine depozitat in inimile noastre. Apoi am incetat sa ma mint si am revenit la banalitatea vietii.
Acum zimbesc, deoarece pe citeva minute am crezut ca te-am revazut si ca ti-am auzit vocea. :-)
E ceva deosebit in aceasta intimplare. Citeodata mi se pare ca ma auzi si ca te aud cu-adevarat. E straniu acest sentiment: continui sa cred ca inca ma auzi cind te strig si ca inca ma cuprinzi atunci cind mi se intimpla sa ma trezesc visindu-te... 

O noua postare

www.goodfon.ru

Am uitat cum arati. Mai bine zis nu am uitat, ci nu mai stiu cum arati acum cu-adevarat. A trecut atita timp, incit imi permit sa revin doar la cele vazute in acea ultima noapte: imi reamintesc cit de fierbinte era respiratia ta... si tu. Vesnica tu. Un ultim far din toiul noptii vazut de acel marinar in largul oceanului. Probabil, ai fost ultimul meu reper real in viata. Si acum nu ma aseaman decit c-un pribeag pierdut in marea vietii. Ai fost raza de soare ce mi-a luminat drumul. Din pacate, a fost unul fara tine. Si cit de straniu suna: in clipele in care eram in doi, simteam deja cit de mult mi-ai lipsit inainte de a te intilni. Acum, privesc in acel trecut si simt cit de fericiti am fost. In acea noapte am iesit sa privesc stelele si am inteles ca sunt toate mute: nu le raminea decit sa ne lumineze iubirea. Si nu puteau s-o faca mai mult decit le permiteam noi:  eram mult mai puternici si abia acum inteleg plapinda lor dorinta de a ne sustine in toiul acelei nopti. Admirau fericirea noastra.

Cind am fost aproape de tine am crezut ca ma voi regasi intr-un film american unde exista un happy end. Credeam ca uitindu-ma din acea fereastra, atunci cind te lasam in trecutul nostru, atunci cind inima mi se stringea de durere, credeam cu-adevarat ca te voi revedea. Am ridicat privirea stiind ca nu vei fi, insa imaginatia mea te-a desenat acolo. Ti-am zimbit si am plecat cu inima impacata. Era o a doua oara cind te vedeam unde nu erai cu-adevarat. Dar am stiut ca ma vei visa. Am simtit ca asa va fi. As fi putut sa vin si sa-ti spun ca te iubesc. Sper asa si am facut. Sunt lucruri ce nu le poti stapini si dragostea noastra este unul din ele. Ea se prelinge lin peste timpul tăios si patrunde incet in adincuri, la origini. Am construit ambii un inceput, stiu ca ai simtit si tu in acele nopti cit de reala era viata noastra. 

Imaginea ta, ultima nopate, stelele, vocea ta la telefon, despartirea inexistenta, visele si... o noua postare.

P.S. Nu se vede clar cine sunt acei doi in acea foto, dar se vede clar ca sunt fericiti.
Orice n-ar fi in jurul nostru, impreuna ne-am simti precum si ei. 

:-)

Imi este greu sa inteleg ce anume se intimpla cu mine. E ceva neobisnuit, un sentiment straniu, ceva ce nu am mai simtit de atita timp incit il credeam pierdut pe veci. Dar stiu ca inca mai sunt capabil sa traiesc anume datorita acestui moment. Stiu ca anume acum totul capătă sens si devine colorat.
Am visat ca inca ma mai iubesti si ca lumea exista nu doar la conditionalul din postarea mea precedenta. Acest vis imi da forte si incerc sa cred ca nu ramine totul dupa perdeaua trecutului si a uitarii.
Am sa te astept la marginea noptii, stii tu unde, acolo unde gindurile noastre se unesc mereu si unde vom exista vesnic impreuna, acolo unde dragostea noastra nu are hotare. Anume acolo unde zvicnesc inimile noastre si se cauta privirile indragostite. Vom exista atita timp, cit acest sentiment ne va uni.
Apropro, stii ce simteam adineaori? Cred ca era Speranta. :-) Iti multumesc pentru ea.

P.S. Am devenit laconic. Sa fie oare vreun semn? :-) Sincer, sper asa sa fie. Am obosit sa fiu nefericit. 

Lumea la conditional

Din miile de lumi in care am fi putut sa fim impreuna si in care am fi putut fi fericiti ne-am intilnit in aceasta, aici, unde totul este la un conditional trecut, unde traim ambii o ipoteza irealizabila plina de regrete. Si intelegem ca nu ar fi trebuit sa fie asa si ca lucrurile ar fi putut sa... si ca iarasi gindim la un conditional ipotetic. Acest mod ne urmareste, ne persecuta si nu putem evita de a ne gindi la el.

Te-am visat. Erai tu, acea pe care o iubeam in acea lume unde eram impreuna. Universul ne permitea sa traim intr-un prezent continuu, ignorând un posibil conditional. Si nu trebuia decit sa te privesc: ambii intelegeam cit de mult ne adoram. Ne sarutam... simt inca senzatia de a-ti atinge buzele. Mi-e frica sa nu o pierd precum si aceste cuvinte ce le astern acum, aici. Vin toate din vis. De multe ori simt nevoia de a scrie de indata ce te-am revazut. Esti tu, chiar si daca te ascunzi dupa vualul trecutului si al imagintiei mele. Nu stiu ce esti acum: acest lucru ma face sa cred ca poate nu este decit o inchipuire a mea si ca poate nu ar fi trebuit sa scriu acum. Si din nou acest conditional ma strapunge in spate, doreste sa fie el acel care sa decida cum sa scriu despre... Imi e greu sa il evit. Nu reusesc.

Stii ce voi face acum? Ïl voi sterge din aceste rinduri si nu-i voi mai permite sa revina. Voi scrie asa precum de-ai fi alaturi: mi-ai lipsit atât de mult incât mi-am permis sa cred ca nu ma mai iubesti. Te rog, ramâi cu mine. 

Prea trist pentru a fi adevarat

Durerea ta am ghicit-o in acest cintec. Am simtit cum taie adinc acel sentiment neimpartasit, acea privire stinsa in indiferenta, acel sfirsit de roman perfect, zdrobit de despartirea noastra.
Am simtit cit te doare si cit de mult suferi.

Mi s-a strins inima, am simtit ridurile ei... stiam ce inseamna de a fi trist si nu voiam sa te stiu atit de nefericita. Am inchis ochii, dar nu am alungat suferinta ta: era mult prea puternica pentru a putea sa o dizolv in acest cintec. Posibil nu va dura: poate mîine nu-ti vei mai aminti de aceasta melodie, vei continua viata ta precum era cindva. Insa durerea se va regasi intr-o alta piesa si aceluiasi scenariu îi va fi dat sa se repete... si acest cerc se va repeta.
Am inteles ca doare si am incercat sa traiesc durerea impreuna cu tine: era insuportabila, chinuitoare, dar am rezistat. Mi-am pus toata speranta in ceea ce va urma si am zimbit unui viitor diferit: un viitor plin de tine si de zimbetul irepetabil ce mi-l daruiai. Am vrut, probabil, sa iau o parte din suferinta pentru a-ti lasa loc acelui zimbet. Nu stiu daca am reusit. Banuiesc ca era doar un confort personal, aceeasi durere o simt si eu, aceleasi cintece ma fac sa tresar si pe mine si aceleasi cuvinte de amor ce ne sopteam cindva imi taie auzul, ma fac sa-innebunesc.
Undeva ma intreb daca nu visez. E prea trist pentru a fi adevarat. Este oare?

Durerea mea am gasit-o in acest cintec. Am simtit cum taie adinc acel sentiment neimpartasit, acea privire stinsa in indiferenta, acel sfirsit de roman perfect, zdrobit de despartirea noastra.
Am simtit cit ma doare si cit de mult sufar.

Prietenul si cele doua lumi

Am vorbit cu un om destept. Mi-a zis ca ma iubeste. Prieteneste. A spus-o in felul sau: tacut, dar sincer, printre cuvintele banale am ghicit caldura prieteniei sincere. Am ascultat si am inteles ca este sincer. Poate nu voia sa fie, dar vocea i-a tradat intentiile. Am zimbit si i-am multumit. A lasat o usa deschisa pe unde a intrat un pic de caldura in interior si mi-a dat un sfat pretios. L-am urmat si am inteles ca are dreptate. Si am inteles ca inca merita sa mai scriu. A soptit o incurajare tacuta si m-am simtit diferit.

As fi vrut sa te aud pe tine, dar intelegeam ca te-am pierdut atunci cind am inceput sa scriu. Incurajarea ta ar fi confirmat infringerea iubirii noastre si ai fi confirmat ca inca ma iubesti. Si, probabil, nu ti-o doreai. Iti era frica si iubeai asa precum o mai faci acum. Iar eu sunt inca aici, iar tu acolo si aceste doua lumi sufera distantate de atita durere intre ele. Dar traim si intelegem ca suntem departe si ca inca ne mai iubim si ca inca... poate oare sa mai fie posibil? Nu. Ambii clatinam din cap, ne retragem dupa perdeaua realitatii si incercam sa credem ca inca ar fi posibil... Ce? Nu stim sa explicam, dar credem. Si in acea nadejde nebuna si absurda ne punem toata speranta si inca mai traim, inca un pic, inca o zi si inca o posibilitate ca poate, totusi, ar fi sa fie...
Apoi aud incurajarea prietenului meu. Este surda, caci nu este a ta, dar este. Si atunci ma gindesc ca as fi putut sa te aud pe tine si am fi putut sa ne trezim impreuna... si atunci nu ar fi existat aceasta postare unde incercam sa ascund durerea noastra comuna - suferinta celor doua lumi ce nu au reusit sa devina una singura. 

Muzica

Sincer, mi-am zis ca nu voi scrie azi nimic. Maine e o alta zi: trebuie sa ma trezesc dis-de-dimineata, sa fug undeva si sa ramina acolo inca o zi fara tine. Si iarasi ma va durea nebuneste capul si va trebui sa rezist fara de a-mi cumpara pastile...
Dar acea melodie s-a strecurat pe furis in playlist-ul meu pentru a deschide usa si a patrunde undeva in suflet. A ochit negresit si acum scriu... nu ma pot opri, vreau sa-ti spun ca imi lipsesti si ma cufund in sunet, in ritm, in acea melodie. Iar zimbetul, paradoxal, vine pentru a schimba starea sufletului meu: ma bucur pentru ca inca simt si ca inca pot sa scriu. De fapt, inca mai vreau sa o fac. Inca ma reprezint prin ceea ce fac acum.
Si ele sunt multe, aceste cintece ce ma fac sa traiesc. Si le admir pe fiecare in parte gasind ceva frumos, ceva nou, original si spectacular in fiece melodie. Si, undeva, in adincuri, te revad ascultindu-le impreuna cu mine si bucurindu-te de cele auzite: iar apoi iti fac o recomandare, o asculti si-mi raspunzi cu alta. In sfirsit, gasim ceva diferit si incercam sa aratam frumosul piesei preferate celuilalt pentru a continua, din nou, sa ne apropiem sufletele. Si reusim. Si, iarasi, auzim o melodie si istoria dragostei noastre se repeta, continua si devine mai bogata. Te iubesc pentru ceea ce esti si pentru ceea ce simti, cinti, asculti si impartasesti cu mine. Iar muzica continua sa rasune, ea face parte acum din decorul nostru, nu mai putem fara ea si fara noi. Ne iubim si gasim clipe pentru a o face ascultind acea melodie, acel ritm si acele cuvinte. Existam in spatiul nostru plin de armonie si de amor... asa ne vad in rimul acestui cintec acum...

Zimbetul tau

Mi-am promis ca voi scrie o poezie. Probabil, eram naiv cind am facut-o... credeam ca voi putea s-o fac asa incit tu o vei citi si te vei gindi negresit la mine. As fi utilizat niste simboluri demne de Beaudelaire, insa doar tu le-ai fi putut citi intelesul. As fi dorit sa o cinti, acea poezie, precum ti-as fi cintat-o eu dupa o seara de amor, culcat linga tine si privindu-te in ochi. Mi-ai fi zimbit asa precum o face acea cintareata (stii tu care) ce-ti seaman tie :-) Ai fi facut-o asa, incit ingerii ne-ar fi invidiat neintelegind unde incape atit-amor. Si am fi auzit ambii pianul, un ritm lent ne-ar fi leganat in acea noapte. Am fi vorbit ore in sir, apoi ne-am fi iubit... si, din nou, am fi vorbit, apoi dormit... si, iarasi... O poveste de nesfirsit ne-ar fi cuprins si tu te-ai fi simtit cea mai iubita si cea mai dorita femeie de pe pamint.
Acea poezie asa si nu am scris-o. Mi-ai lipsit tu. Stiam ca nu ti-o voi citi si ea a ramas undeva sus, pierduta printre acei ingeri ce ne-invidiau cindva si ce se bucura acum ca n-o vor mai face din nou. Dar stiu ca ea isi asteapta ceasul. Stiu ca o voi scrie si atunci nu vei mai putea sa ma eviti, vei fi nevoita sa ma intilnesti si sa-mi zimbesti asa precum o faceai cind te iubeam.