Tacerea ta

Acum stiu ca am ramas singur in fata Tacerii. Ma priveste si nu-mi spune nimic. Tace. Stau in fata unei porti mari si nu vad nimic. Nu deslusec nimic de dupa birnele mari de lemn si fier ce ii ascund ochii. Dar stiu ca ma priveste, este acolo, dupa poarta enorma ce ii pazeste linistea, o liniste ce se asterne in jur si cuprinde totul. Iar eu continui sa stau in fata ei si nu mai intleg nimic... am ramas sa incerc sa-nteleg ceea ce nimeni nu poate sa traduca in nici o limba: sa-nteleg ce spune Tacerea, sa deslusesc dragostea ta... Incerc sa cred ca se ascunde dupa aceasta usa imensa ce-ti acopera adevaratele sentimente; vreau sa cred ca acolo, undeva in adincurile castelului muteniei ramine sa traiasca acel frumos si vesnic "te iubesc" de care am nevoie acum atit de mult.
Stau si astept. Nu mai stiu ce sa fac: sunt obosit de atita durere, nu mai cred sa pot suferi din nou. Am asteptat atit de mult incit imi pare ca o vesnicie s-a scurs intre noi doi, o adiere seculara mi-a fluturat parul. Lacrimile ramin demult moarte undeva la inceput de cale, acum nu mai ramine decit asteptarea: sunt singur aici si acum si privesc Tacerea. O implor sa cedeze si sa spuna ceea ce vreau sa aud de la tine, ceea ce sper ca inca mai gindesti... Dar nu deslusesc nimic, cum as putea auzi? Caci stau de vorba cu Tacerea: ea stie ca nimeni altcineva sa pastreze secretele cele mai ascunse...
Sunt obosit. Stiu ca nu mai am puteri pentru a reveni inapoi. De aceea si nu vreau sa pier in zadar: vreau sa stiu adevarul, sa-mi vorbesti asa cum era cindva, vreau sa aud vocea ta si sa-ti simt dragostea in rasuflarea exstazului nocturn... Tin minte cum ne iubeam atunci si-ntelegeam dragostea ta in orcie gest, miscare, atingere si rasuflare... te auzeam in "necuvinte" si stiam cit de mult ne iubim. Simteam cit ne iubeam si auzeam vocea ta oriunde nu as fi plecat. Dar te auzeam!...
Acum ma simt un las. Nu pot convinge Tacerea sa-mi vorbeasca si nu mai am puteri sa te aud, ai disparut intr-o bezna a indiferentei ce ma face sa cred ca nu mai tiii minte, ca nu mai vrei sa-mi spui ceea ce simteai cindva, ceea ce dadea sens vietilor noastre : te iubesc...

Durerea vintului

Imi lipsesti tot mai mult. Am incercat sa alung acest gind de-a lungul mai multor luni in sir... nu-mi reuseste. Revin (a cita oara!) la tine si la imaginea dragostei noastre asternute undeva in miez de vara... sau sa fi fost toamna?... Nu, nu vreau sa cred ca era toamna, caci m-as imbolnavi iarasi de durerea despartirii noastre. In schimb, imi amintesc parfumul ce l-am simtit atunci cind te iubeam si cind erai doar a mea! Iti mai aduci aminte?.. O noapte plina de iubire venea sa se asterne, iar noi asteptam momentul marii iubiri, marii dedari de sine, un inceput nemarturisit de o Dragoste adevarata, una la un milion, una ce nu se repta decit doar o data in viata.
Am incercat sa uit ca-mi lipsesti. Dar, vai! Am uitat ca te uitam si iarasi te visez in noapte... nu doresti sa pleci din gindul meu si revii atunci cind devin eu-insumi, atunci cind imi permit sa te vad din nou: in vis.
Acum ma intreb daca si tu simti la fel; daca mai simti la fel, daca mai esti asa cum erai cindva.
Ieri am auzit cum plingea nocturn si am incercat sa-i inteleg durerea. Am fost atent sa aud orice adiere de vint: voiam sa-nteleg de ce este atit de trist. Nu am deslusit nimic la-nceput. Dar apoi am inteles ca el prelua suferinta ultimului romantic furata intr-un miez de noapte, furata dintr-un vis... Te-am recunoscut in acel cintec, am zimbit si am rasuflat adinc... Sper sa-l auzi si tu atunci cind crezi ca am uitat de tine, atunci cind crezi ca esti singura.

Nu uita

De-as sti ca zimbesti acum pentru mine, as fi mai fericit cu o secunda. Stii de ce? Deoarece anume atit imi trebuie pentru a-mi reaminti cit esti de frumoasa. O secunda si imi apari in fata: simpla, gingasa si atit de naturala!.. Esti doar tu si, in acelasi timp, vad in tine tot Universul, toata dragostea mea, intreg viitorul.
Dar stii ce ma deranjeaza? Chiar si daca zimbesti acum, voi fi fericit doar o secunda, poate un pic mai mult si atita tot. Zimbetul tau este in acelasi timp acel izvor de nostalgie ce imi umple sufletul dupa ce realizez ca nu esti alaturi, ca imi apari in fata doar pe o clipa si dispari incet, te evaporezi lin precum roua diminetii sub razele unui soare matinal.
Ma incalzeste gindul ca-mi surizi din nou: este o forta ascunsa ce-mi da puteri. Stiu ca acum te gindesti la mine si asta imi da aripi... iti fur in fiece zi acest suris: nu ai observat?.. Tii minte, atunci cind ai privit acel film... ai zimbit... ai stiut exact ce a simtit acea indragostita,nu?... Iar dimineata, cind te uitai in oglinda, ai auzit piesa noastra... da, da anume acea piesa care ne unea pe veci, acele cuvinte si acea melodie ce ne faceau sa tresarim de placere si sa ne pierdem in strinsoarea bratelor noastre. Si, in sfirsit, chiar acum ai zimbit pentru a spune inca o data inimii ca nu m-ai uitat...
Iti multumesc pentru ca nu uiti. Daca ai uita, nu ai mai zimbi cu acel suris fermecator, ce nimeni nu-l poate intelege pin la capat. Daca nu ai mai zimbi, eu m-as pierde in aceasta viata, as pierde acel unci punct de reper ce mai ramine inca sa persiste si sa-mi dea forte: pe tine. Te rog, nu uita... acum zimbesti?..

... iar chiar si de nu mai zimbesti, voi continua sa ma mint ca inca o faci pentru a incerca sa conving inima mea ca inca traiesc...

Critic

Am aruncat o privire fugara asupra cuvintelor asezate in fraze logice. Erau diverse si adeseori imi pareau aranjate un pic ciudat, dar imi placea ceea ce citesc. Am incercat sa ma uit cu un ochi indiferent, arbitrar, lipsit de sentimente si dorinte... dar nu am putut. Am inteles cit de multa durere se acunde in spatele celor scrise. Si, in acea clipa, aproape ca mi s-a facut mila de el, autorul si poetul neprihanit. Am incercat sa-nteleg ce se ascunde dupa acele rinduri. In umbra literelor am presups un inceput de o dragoste neimplinita si o despartire dureroasa. Am ghicit multa dragoste adevarata, anume Dragostea ce unii nu o pot afla toata viata si traiesc in acea tristete ce te face sa-ngheti in miez de vara...
Am incercat sa-nteleg de ce. De ce este atit de trist si singur, de ce scrie doar despre durerea vesnicii singuratati. Am vrut sa-nteleg, dar nu am putut. Nu a incaput atita suferinta in inima mea si, posibil, ea s-a revarsat undeva mult mai departe de aceste rinduri. Dar am simtit placerea ascunsa de a constata ca nu sunt singur, nu ma mai simt un ultim romantic din secolul acesta. Am gasit pe cineva ce mai crede si mai traieste ca mine. Am zimbit si, iarasi, mi-am aminti cit de mult te iubesc si cit as da pentru a te revedea alaturi...
Posibil, in asa caz, as citi acele rinduri si as intelege ca nu mai sunt asa cum am fost cindva. Si l-as lasa pe autorul acelor rinduri singur in fata celor scrise. As fi fericit cu tine.

...am recitit citeva postari, am inchis ochii. Am oftat si am inteles ceea ce nu puteam nicidecum realiza anterior: citeam blogul meu.

Curcubeu

Astazi am vazut curcubeul si m-am gindit la tine... Nu ma intreba de ce, nu stiu nici eu. Dar odata cu el te-am vazut si pe tine: culorile vii ale corpului sau mi-au reamintit de zimbetul tau, de vocea ta. Era atit de frumos, acel curcubeu in miez de zi! Stropi de ploaie imi jucau pe obraz si Soarele imi incalzea spinarea: curcubeul il priveai impreuna cu mine. Te vedeam alaturi si-ti simteam caldura sufletului tau obosit de lipsa mea. Cel putin asa mi se parea mie: eram doi fericiti ce urmarea o taina a naturii: frumusetea si splendoarea curcubeului ne unea atunci.
Te priveam si parca simteam frumusetea ta reflectata in acel curcubeu: uite aici, linga acel verde iti vedeam faptura in miez de vara, acolo, linga portocaliu imi zimbeai din toamna, iar acolo, linga rosu eram doar noi doi in extazul noptii fierbinti...
Priveam curcubeul si-mi imaginam cum ai sta alaturi si mi-ai sopti cit de mult iti lipsesc acum: mi-ai spune ca de atita timp astepti sa vin si sa stam impreuna... Mi-ai povesti cum ma visai si tu in noptile plini de dor si de lipsa mea, mi-ai marturisi ca inca ma mai iubesti si ca niciodata nu ai incetat s-o faci... Mi-ai spune atita, incit curcubeului i se va face mila de noi si ar intinde culorile sale in intimpinarea noastra. Iar noi ne-am aseza pe bratele lui si ne-am iubi ca doi indragostiti prinsi in viltoarea adevaratului sentiment ce face atitea minuni pe Pamint.
...Mi-a zimbit in final cu culorile sale inainte de a ceda cerul Soarelui ce venea sa asterne o lumina placuta in jur. I-am spus "la revedere" si m-am gindit iarasi la tine. Am oftat si am incercat sa cred ca si tu acum, acolo, undeva far de mine, iti mai aduci aminte de iubirea noastra si simti ceea ce simt si eu acum.
Imi lipsesti.

Nu pleca

Te rog, nu pleca din viata mea...
Nu m-a invrednicit creatorul cu darul cintecului, nu pot sa-ti scriu acea melodie care te-ar opri din drum, dar stii ceva?... Aceasta melodie rasuna-n sufletul meu in fiece zi... O aud si incerc sa cint si eu, incerc sa-ti spun prin ea cit de mult te iubesc si cit de mult imi lipsesti... Si, acolo, la mine-n inima ea rasuna atit de bine si sunt atit de constient de existenta ei, incit nu mai pot intelege de ce tu nu o auzi... uite ce lin rasuna, uite cit de mult te iubesc, uite aici iti soptesc cum te implor sa ramii linga mine pentru a nu mai pleca nicicind... iar aici, aici imi spun ca nu mai pot trai far de tine... Chiar nu o auzi?...  
Te rog, nu pleca... Am asternut ieri multe flori in fata ta, le-am asortat pentru tine si am scris cu petalele trandafirilor rosii Te iubesc... Nu ai vazut?... Nu ai auzit?... Am fredonat melodia dragostei mele: nu stiu cum se numeste, este atit de frumoasa incit nu pot alege titlul durerii mele... Dar o cint in fiece zi, in fiece clipa in care realizez ca ai aputea pleca... Si nu doresc sa mai stiu viata far de tine, nu mai pot intelege ce s-ar intimpla in jur... In acea melodie imi pun tot sufletul si-l incalzesc cu caldura inimii mele: uite aici se afla Dragostea mea pentru tine, o vezi?.. o simti?.. o auzi?.. In acest cintec se afla totul ce ar putea sa-si doreasca un suflet cucerit pe veci de farmecul iubiii... Stiu ca nu reusesc sa-l cint asa cum ar trebui, dar, crede-ma, il aud in fiece zi si ma gindesc la tine...
Rasuflu adinc si nu mai inteleg ce se-ntimpla... nu te vad alaturi si-nteleg ca ai plecat... ma doare... dar continuu sa cint, este unicul lucru ce-l mai pot face acum, la rascruce de sentimente si pustietate... o pustietate se aseaza acum undeva in interior si incearca sa-mi fure cintecul meu, melodia dragostei mele, viata mea... pe tine.

fara titlu

Am invatat sa fac totul fara tine. Te trezesti, mergi in baie, iti asterni patul si viata continua cu ritmul ei obisnuit... o rutina far de tine pare sa apese zilnic existenta mea... sunt doar eu si lumea din jur. Sunt doar eu.
Astept doar o minune si realizez cit de imposibila este. Te visez si ma trezesc c-un gust amar de dezamagire: nu esti linga mine. Merg la serviciu, lucrez si incep a-ntelege cit de mult imi lipsesti. Nu esti acasa cind revin si nu-ti gasesc buzele acum, cind am nevoie de ele, cind am nevoie de tine, cind te iubesc atit de mult. Dar continuu mai departe viata unui om trist si romantic. De unde atita rabdare si atita speranta? Cit imi mai ramine oare?... De ce sa nu opresc totul chiar acum si sa-ncerc cu-adevarat sa traiesc far de tine?...
Am crezut ca am invatat sa traiesc far de tine, dar m-am inselat. Continui sa traiesti in gindurile mele si nu mai pot sa nu fiu trist si singur...

O piatra

Tacerea ta ma asurzeste. Nu aud nimic decit TACEREA salbatica ce imi umple urechile. Acum nu mai simt nimic decit golul de substanta ce umple spatiul din jurul nostru. Nu te vad, nu te aud, nu te simt, dar... inca te mai iubesc.
Astept sa-nteleg unde te-ai ascuns, de ce nu mai vrei sa fii pentru mine... Sunt disperat si nimic nu mai poate sa-mi readuca speranta... o piatra aspra, plina de taisuri imi roade acum sufletul. S-a infipt adinc in esenta lui si nu mai doreste sa plece... sta acolo si taie incet totul ce este viu, taie fara a intreba, fara a dori sa stie ceva, taie fara a-i pasa de efect... pur si simplu taie... incet, lin, fara graba, dar taie...
Ma doare lipsa ta, dar ce asi putea face acum?... Tu nu mai esti si zadarnic am deschis adineaori usile dragostei mele: zadarnic am asteptat sa revii cu cel putin un suris, un cuvint sau un semn. Sa fi fost cit de mic, dar ar fi fost doar al meu si doar spus pentru mine... si as fi fost cel mai fericit indragostit de pe Terra, chiar si daca nu te-as fi vazut atunci. Dar nu a fost sa fie si ramin sa-ncerc sa-nteleg de ce ai plecat, de ce ai crezut sa fii fericita far de mine in acest sfirsit de vara...
Am crezut ca deja am invatat sa te pierd. Am crezut ca n-o sa ma mai doara... Am crezut ca ma iubesti, dar nu mai pot intelege acum ce am stiut cu adevarat si ce am crezut ca stiu. Cert e un fapt: o piatra aspra imi taie acum tot ce era cel mai frumos din mine: iubirea mea. Si stii de ce-mie frica? Ca nu va reusi s-o faca pin la capat, iar tu nu te vei mai intoarce niciodata, lasandu-mi rana deschisa si insingerata... De ce nu vii?..

Te rog, scrie...

Azi am crezut ca nu mai traiesc... si stii de ce? Pentru ca nu mai aveam vesti de la tine. Am inteles cit de departe esti de inima mea si am vrut sa pling. Dar nu puteam, se zice ca barbatii nu pling si nu aveam dreptul de a incerca sa pun la indoiala axioma.
Am crezut ca am ramas doar eu, unicul romantic eminescian ce in afara de tine nu mai crede-n nimic. Aparent, nu mai gaseam pe nimeni in jur pentru a ma-ntelege. NIMENI. Fiecare litera sa infige adinc in inima. Nimeni: rasuna aidoma unei lovituri din senin. Nimeni: doar tu si eu... insa nu te mai vad si nu mai stiu ce faci acum. Deci, ramin singur.
Apoi am realizat ca, probabil, continui sa existi, dar nu pentru mine. Poate nici nu erai constienta de aceasta si de aceea nu imi mai vorbesti. Insa nu voiam sa presupun asa ceva, nu puteam admite posibilitatea unei vieti far de tine, unei vieti sterse, palide, inodore si atit de triste...
Stii ce voi face azi? Voi astepta sa-mi scrii... voi deschide usa sufletului meu pentru a intelege fiecare semn venit de la tine, fiecare silaba, fiecare cuvint. Te rog, nu uita sa pui mult sens in cele asternute pentru mine, nu uita... Nu vreau sa cred ca nu mai traiesc. Te rog, scrie...

Un coment publicat

Imi permit sa public o poezie sosita pe adresa blogului ce mi-a placut mult de tot.

Stiu cà-n inima ta
S-au ascuns ochii mei
Cea verdeatà din ei
ìncà si-azi te-nfioarà
Si-i citesti zi de zi
Nu cumva ca sà piarà
De pe fila memoriei tale.

La vale,tot la vale
Se preling lacrimi grele de toamnà
Din izvorul cel verde;
Dar cine le vede?!

Sìntem douà lumi despàrtite
Douà vieti cu-n perete-ntre ele
Iar fereastra comunà de la care luàm noi luminà
E acel IDEAL ce sìnt eu pentru tine
ìar tu pentru mine.