Sincer

Am vrut sa fiu eu-insumi, dar nu am putut, deoarece m-am pierdut in imensitatea acestei lumi. Posibil, de as fi fost cu tine, nu ar fi trebuit sa scriu acum aceste rinduri. Dar nu am fost si acum realizez cit de departe am ajuns in singuratatea mea. Este o lege a vesniciei - nu trebuie sa-ti permiti o existenta mult prea indelungata departe de persoana iubita, risti sa o pierzi pe veci. Probabil ambii am realizat aceasta in debutul relatiei noastre, insa nu am dorit sa ne resemnam, am continuat sa ne iubim si sa credem. Si, hai sa recunoastem, eram fericiti! Nu ne pasa de legile lumesti, existam impreuna si ne iubeam. Asta conta. Chiar de am platit scump pentru fericirea noastra, recunoaste ca a meritat - acele clipe nu sunt date tuturor, le-am simtit cu-adevarat in iuresul relatiei noastre si, cel mai important lucru, ne iubeam.
Sunt regrete la mijloc, multa tristete si durere se asterne acum intre noi doi, dar conteaza ceea ce am putut simti impreuna cu tine. Si, cind in vis iti aud zimbetul, iti vad ochii si imi reamintesc pasiunea ce ne unea, atunci surid si stiu ca am fost cu-adevarat fericit, la 100%. Asa precum multi nu au fost si nu vor fi niciodata.
Nu sunt trist, pentru ca te iubesc si mi-ar fi mult mai greu daca as sti ca pentru tine nu a contat.
Dar, citeodata, realizez ca nu esti alaturi si atunci vreau sa scriu pe acest blog... despre tine, despre iubirea mea (noastra?) si despre noi. De aceea scriu, iubesc... si... te doresc.

Vreau o minune

Daca ar fi sa-mi simti durerea, te-ai opri din drum pe-o clipa si mi-ai scrie. Sunt sigur ca nu ai putea sa suporti atita disperare si tacere. Pieptul te-ar apasa insuportabil si te-ar stringe ceva aidoma unui lant invizibil, lasat de cineva peste corpul tau. Ai simti cum sufletul se zbate undeva in cosul pieptului si te sfisie cu fiecare zvicnire, si doare... tare.
Ai intelege cum ne-am regasit ambii in aceasta relatie intirziata, dar plina de atita pasiune. Ai realiza cit de mult te iubesc si cit adevar se ascunde dupa aceasta durere, aceasta litera si acest regret asternut pe blog. Ai incerca sa zimbesti, dar inima nu ti-ar permite, inclestata in acel lant de durere ce te sfarima. Si ai incerca si tu ceea ce am incercat si eu de infinite mii de ori: muzica, chemarea muta, scrisul, un inceput de uitare, dar nu-ti va reusi sa eviti inevitabilul: te-ar durea si ai recunoasteca inca ma mai iubesti.
Si daca ar fi sa simti cele scrise de mai sus, ar trebui sa revii si sa imi zimbesti. Apoi sa ma iai de mina si sa-mi spui simplu "Ce mai faci?"... Dar nu simti, nu poti sau nu doresti sa o faci si ma pierd in nenumaratele posibilitati de a-ti vorbi ce mi se ivesc in vis. Te vad, te sarut, iti vorbesc si ... ma trezesc fara tine.
Dar daca as sti ca simti si tu la fel si asculti aceeasi melodie, as zimbi si ti-as spune "Nu am uitat", deci inca ne mai iubim si merita sa traim, caci traim cu-adevarat.
Dar nu te-am auzit de o vesnicie si nu mai stiu daca doresti sa simti dragostea mea. Eu ramin sa o astern undeva aici, sperind ca poate vei simti si vei intelege cit de mult te doresc in viata mea.

Stii ca ai putea face azi o minune? Doar spune-mi ca inca mai doresti sa fii cu mine si ca inca mai tii minte acea ploaie ce ne unea cu fiece picatura presarata pe corpul tau...

Stele

Am crezut ca te-am pierdut pe veci. Eram trist. Nu te mai vedeam. Nu mai stiam unde esti si te-am simtit plecata pentru totdeauna. Dar stii, am privit cerul... si am vazut aceleasi stele. Aceleasi stele care ne uneau cindva imi sclipeau acum. Si ele imi sclipeau pe-ascuns, le vedeam si te simteam... Credeam ca esti linga mine, credeam ca nu ai plecat.
Am crezut pe o clipa ca inca mai sunt fericit si ca inca, poate, ma mai iubesti.
Acum privesc stelele. Vreau sa te vad alaturi si astept sa-mi sclipesti din nou precum acum imi stralucesc aceste stele. 

fara titlu

Stii pentru ce traiesc?.. Pentru a auzi iarasi de la tine "te iubesc"...
Dar tu nu spui nimic...

Singuratate, tristete, chemare.
Durere.
Chin.
Doare, inima...
Picura.
Insa taci si totul se repata: singuratate, ...

Scriu pentru ca simt

Mi-ai cerut sa nu fiu eu.
Si nu as fi crezut niciodata ca ai fi putut sa imi ceri sa fiu nu eu. Probabil, nu mai crezi in ceea ce eram noi doi si acest gind nu-mi da pace acum. Vei spune din nou ca nu trebuie sa fiu eu, insa ma doare. Si cind scriu aceste doua cuvinte undeva, in adincul entitatii mele ma strapunge durerea. As fi vrut sa aud altceva de la tine, un alt refren ce-l cintam in doi, un alt gind ce ne unea, o dorinta de a fi impreuna intrevazuta atunci cind ne iubeam... as fi vrut sa-mi spui ca inca mai poate exista acea unica legatura data noua de undeva din cer. Credeam ca inca mai continui sa crezi, sa speri, precum o mai fac si eu. As fi vrut sa stiu ca acele cintece inca iti mai aduc fiori in inima, deoarece doar noi doi stim cit au insemnat pentru noi doi acele acorduri ce ne uneau la o margine de noapte. In sfirsit, as preferat sa aud ca citesti ceea ce scriu si lasi cite o lacrima de parere de rau ascunsa in inima ta: o vei dori aratata mie la momentul unui sarut. O vei pastra pentru a-mi racori patima pentru tine si nu vei reusi...
Dar nu am auzit nimic din cele de mai sus. Nimic... Privesc acum aceste litere: N I M I C si inteleg ca am fost si sunt singur.
Ma uit in jur si ascult tacerea ta...
Oftez si simt cum doare...
Inca o data si iarasi doare...
O slabiciune indescriptibila se asterne in suflet. Nu stiu cum sa o depasesc si scriu, scriu pentru ca simt. Intotdeauna am scris pentru ca am stiut ca inca esti si ca inca te mai iubesc si ca inca mai sper... Dar acum nu mai stiu ce sa cred, sa presupun sau sa banuiesc. Incerc de a ghici care va fi urmatorul tau pas: vei tacea asa precum o faci adeseori sau ma vei ruga sa nu mai fiu eu... sau poate imi vei spune ca ai obosit si ca totul a fost cu-adevarat intre noi doi, vei dori sa revii la valoarea relatiei noastre si atunci imi vei spune ceea ce astept sa aud de la tine si ceea ce ma face sa continui sa scriu.
Te visez atit de des incit nu mai inteleg citeodata unde este limita visului si a realitatii. Si unicul mijloc de a intelge unde ma aflu ramine sa scriu. Atunci cind pot scrie, revin la o realitate trista far de tine, iar in caz contrar continui sa fiu imbatat de dulceaga aparenta a unui vis trait in doi. Acolo existi cu mine si acolo sunt fericit. Intotdeauna.  

...de sarbatori

Probabil in aceasta iarna am ramas de unul singur. Am sa fiu doar eu acela ce va dori sa tina mina deasupra luminarii, incercind sa o protejeze de frig si vint. Iar tu, fidela unui nou viitor, vei ramine sa veghez la patul unui nou rasarit, unei noi vieti si unui nou destin ce ti-l l-ai ales recent.
Nu te voi judeca. Nu cred ca as dori s-o fac acum, doar ca imi va fi trist si inima mea se va umple cu un  bot de lacrimi neplinse si nevarsate pe umarul nimanui. Voi aduna durerea mea in pumn si voi incerca sa nu te mai caut cu gindul... Stiu bine ca nu voi reusi si de aceea voi asterne mii de cuvinte pe acest blog si mii de melodii fredonate intr-o dupa-amiaza sufocatoare de vara, intr-o superba dimineata de primavara sau intr-un miez de noapte iernatic. Voi incerca sa cred ca inca ma mai auzi, precum ma auzeai cindva si ca inca mai crezi in noi doi. Si anume in acele momente, imi va fi trist tot asa precum mi-e trist acum.
Stii ce ma va incuraja? Muzica, poeziile si amintirile. Cred ca anume cu aceste fidele insotitoare voi incerca sa continuu a crede ca inca nu este totul pierdut... banal, dar suna a lupta, de parca m-as afla intr-un infinit indepartat si as incerca sa ma regasesc in acest prezent solitar.
As fi dorit sa scriu ca te iubesc si ca iti urez un Craciun fericit si plin de dragoste. As fi incercat sa insir in acest blog durerea unui adevarat indragostit lasat de unul singur de sarbatori, dar nu am putut. Nu am reusit sa fac acest lucru, deoarece sunt singur acum si te simt mult mai departe ca oricind si nu mai am puteri sa sufar... si apoi tii minte? Cel mai trist lucru e sa ramii singur de sarbatori... De ce nu esti aproape?.. 

Te-am revazut

Astazi te-am revazut. Erai in acel suris, strecurat de acea unica si incomparabila femeie ce-mi reaminteste mereu de tine. Erai tu, din nou tu pentru a-mi spune ca inca nu te-am uitat, pentru a confirma cit de mult te iubesc.
Ma doare. Anume astfel inteleg din nou cit de mult te doresc alaturi si cit de indiferenta esti tu. Nu este un joc onest: de fiece data cind te revad inima-mi cere un raspuns, iar el nu poate veni deoarece tu nu mai doresti sa fii pentru mine.
Nu mai stiu unde m-am pierdut printre miile de cuvinte ce doresc sa ti le soptesc. Undeva, la un inceput de "te" rasari tu si apoi te pierd in acel "iubesc" infinit si far de margini. Iar acolo ramin singur.
Tii minte cind imi zimbeai si caldura noastra topea universe intregi de gheata? Si atunci, mai tii minte cit eram de fericiti? Credeam ambii ca traim un vis neimplinit de miile de generatii nefericite si speram sa fie asa mereu, chiar si de intelegeam ca nu se va mai repeta nicicind... dar continuam sa credem ca poate va fi... 
Cit a durat? Nici noi nu mai stim, dar posibil ca aume acele momente au fost acele unice si adevaratele clipe ce au lasat ceva scris in inimile noastre. Si chiar de nu a fost asa, atunci voi sti ca am trait anume atunci, cu tine, cind ma priveai zimbind si cind buzele tale imi sopteau acel "te iubesc" in care ne pierdeam ca doi amanti.

... fara titlu

Nu mai stiu ce sa-ti spun: te iubesc, te doresc sau nu mai pot trai far de tine. Oricum, te iubesc si vreau sa iti vorbesc. Dar tu nu spui nimic si acest nimic absurd si linistit ma face sa-mi pierd fiinta... nu mai stiu unde esti si daca mai esti pentru mine asa precum era cindva, mai tii minte?...
Imi este dor de vocea ta precum imi era dor atunci cind am vorbit prentru prima data in acel parc. Dar tu nu intelegi nimic, pretinzi de a fi fericita cu altcineva pentru a-mi reprosa lipsa mea. Dar stii prea bine ca te iubesc acum asa precum te iubeam atunci, cindva, alaturi de un rasarit de soare ce ne gasea impreuna. Dar stiu ca imi vei spune ca a trecut prea mult timp. Si atunci te voi intreba daca s-a schimbat ceva... Cu adevarat, s-a schimbat ceva sau totul a ramas exacat asa precum era cu citiva ani in urma... Stiu ce imi vei raspunde, dar voi uita raspunsul tau intr-un sarut. Acest sarut te va face sa uiti de toate durerile despartirii pentru a ne regasi impreuna. Atunci te vai aseza pe marginea durerii noastre pentru a recunoaste cit de mult ne iubim si cit de mult dorim sa fim impreuna... Simti si tu tristetea mea?...
Nu voi sti niciodata raspunsul tau, deoarece vei fi prea mindra pentru a recunoaste ca inca ma mai iubesti...
Iar eu voi ramine sa te astept pe acest blog precum ramin sa te astept in viata mea... Sper sa vii pentru a-mi spune acele cuvinte magice ce le astept rostite de prea mult timp...

Sa-mi vorbesti

Ti-am scris cit de mult te iubesc. Nu mi-a fost frica sa recunosc acum, dupa mii de clipe traite far de tine acest adevar.
Ti-am spus-o prin zimbet, prin sopata si prin acest mesaj. Zimbetul l-a sters timpul, sopata a furat-o vintul, iar aceasta scrisoare nu vei citi-o niciodata. Asa mi-am explicat tacerea ta, nu am dorit sa accept o alta posibla justificare a linistii... doar ca ma doare atiti de mult aceasta tacere incit undeva, in adincul inimii mele, se intilnesc toate trei: zimbetul, soapta si acest ravas pentru a se intreba unde esti. Doare.

Am cautat cea mai frumoasa poezie pentru a te minti ca am scris-o pentru tine. Am vrut sa te aduc inapoi in viata mea, chiar si de ar fi fost doar pentru o clipa, chiar si de ar fi doar pentru a-ti spune ca inca te mai iubesc. Dar am scris aceasta marturisire si nu am mai putut cauta, m-am oprit linga textul acestui mesaj pentru a suspina si a-mi linisti inima: atit de sincere sunt aceste cuvinte ce le-am asternut doar pentru tine. Si acum ma intreb daca ai inteles sinceritatea mea. Poate ar fi trebuit sa copii acea poezie?.. Si de ai intles, atunci de ce continui sa nu-mi raspunzi?.. 

Am vrut sa-ti dedic un cintec: melodia iubirii noastre o mai fredonez adeseori. Dar nu sunt compozitor si nu am putut sa o asez pe note. Unicul lucru ce am reusit sa-l realizez e sa fi scris acest mesaj fredonind, bineinteles, acel ritm ce ne-a unit cindva pe veci.
Si m-am oprit aici, linga aceasta melodie si linga aceasta scrisoare pentru a te intreba daca inca ma mai iubesti si daca zimbetul, soapta, poezia si cintecul ar putea sa te faca sa-mi vorbesti despre dragostea noastra. Anume acea dragoste ce inca ne urmareste aidoma unei fantome ce niciodata nu-si va gasi linistea aici, pe pamint. 

Vieti paralele

Traim in doua lumi paralele. Aceeasi dragoste ne inconjoara, insa nu ne este dat sa ne intersectam dorintele si inimile, suntem condamnati de a trai intr-o viata paralela si inimile noastre nu se vor uni nicicind. Ma doare aceasta realitate ce nu doreste sa ne uneasca pe noi si ce continua sa ne impuna regulile sale de existenta. Intr-o lume paralela nu ne este dat sa fim in doi si eu nu continui decit doar sa te iubesc asa precum as iubi o vesnicie, un paralel absolut de frumos, o frumusete ce nu poti sa o admiri decit doar de la distanta. Intr-o lume trista si plina de netine voi incerca sa gasesc un motiv pentru a-ti vorbi. Voi dori din rasputeri sa-ti vad ochii: doar asa voi sti ca nu m-ai uitat in lumea ta paralela. Voi dori sa-ti vorbesc, dar si mai mult as prefera sa-ti aud inima si sa stiu ca inca ar mai putea sa-mi mai vorbeasca... Citeodata mi-e frica ca te-am pierdut pe veci si ca acolo, in realitatea ta ai putut sa uiti de ceea ce am trait in doi in aceeasi lume si de cum ne-am iubit intr-un univers comun.