Ultima postare

Am vrut sa-mi promit ca va fi ultima postare. As fi scris un "La revedere" mare, dar trist, undeva in titlul blogului. As fi asezat, probabil, una dintre cele mai frumoase postari din istoria blogului si... m-as fi "evaporat" pe veci. De ce anume "evaporat"? Pentru ca iubirea noastra nu ar fi murit. Ea s-ar fi transformat in ceva mult mai frumos. S-ar fi alaturat vesniciei si s-ar fi facut o parte a ei. Ar fi ramas undeva ascunsa, depozitata si ferita de toate cele trecatoare. Ar fi revenit intr-o alta viata pentru a ne uni din nou si pentru a ne schimba destinul. 

As fi scris ca te iubesc. As fi spus totul si, in acelasi timp, as fi spus nimic.

Dar nu cred ca imi voi putea cu-adevarat sa-mi onorez promisiunea. Nu cred ca asi putea vreodata sa ma opresc din scris. Si acest blestem al dragostei ma urmareste inca.

Astazi te-am revazut. Ai fost in coafura acelei blonde ce traversa strada, in surisul acelei intreprete clipul careia il priveam, te-am ghicit in privirea femeii ce mi-a verificat actele. Erai si esti tu. Pretutindeni. Repetat. Mereu. Tu. Cum as putea inceta sa scriu?

Telefon

Am vrut sa-ti vorbesc. Am vrut sa-ti spun: "Salut, cum o mai duci? Imi este dor de tine". Dar nu ai dorit sa-mi vorbesti. Am sunat repetat. Probabil, ai banuit ceva si nu ai dorit sa-mi raspunzi. Nu cred sa fie o coincidenta: am sunat de doua ori si nu ai raspuns. Vai, cit de banal suna aceast inceput de durere... Am sunat si nu ai raspuns, iar eu sunt trist. O banalitate exagerata ce nu se vrea scrisa. Dar asta e: nu ai dorit sa vorbesti.
Ce sa fac? Sa cred ca a fost doar o coincidenta si inca mai esti undeva acel inger ce ma iubea? Sau sa ma pierd in presupuneri pierdute la limita dementii si sa ma prabusesc intr-o postare ce va veni pentru a-mi sfisia din nou inima? Ce sa fac acum? Cindva, am scris ca nu mai doresc sa traiesc fara a sti dragostea ta... Sau eram mult prea obosit de cele ce se intimpla cu noi doi si nu mai intelegeam unde e viata reala? Imi parea ca voi sari de pe acel pod pentru ma regasi intr-o lume reala cu tine? Nu mai stiu exact, a fost demult si nu vreau sa revin la trecut. Cineva mi-a scris in comentarii sa nu ma pierd in el, sa continui cu ceea ce exista cu-adevarat in jurul meu. Asa si fac. Doar ca adeseori revin cu gindul la tine si incerc sa-ti vorbesc. Dar tu nu raspunzi, esti undeva intr-o cetate de tacere. Iar eu stiu ca ma vezi de dupa zid asteptind sa-mi fluturi o batista. Stii si de ce culoare si de ce trebuie sa o fluturi... Dar tu nu o faci, iar eu nu mai pot sta linga zid, asa precum nu mai pot astepta acele trei puncte la postarea mea...
Imi pare ca imbatrinesc, dar de fapt realizez ca ai dori sa spui ca nu mai pot fi acel, ce am fost cindva pentru tine, acel, ce era unicul barbat adevarat din viata ta. Si stii care e adevarul? Ca inca mai sunt anume acel unic, precum si tu mai esti inca acea unica, adevarata femeie din viata mea. Insa, in acelasi timp, tu esti acea unica din noi doi ce incearca sa se ascunda in cetatea tacerii.

Pronume

Te-am visat. Tu si el, insa nu eram si eu. Doar voi doi purtati de timp. Ma vedeai si stiai ca eu sunt acolo, linga tine, aproape de inima. Banuiesc ca ma simteai. Dar nu puteai (voiai?) sa faci ceva pentru noi, caci erai cu el. Iar eu ramineam in umbra si sufeream. Eu. Singur. Tu, cu el. Durere.
Nu stiu cit a durat, poate un minut, poate o ora, poate o vesnicie. Dar visul a plecat. Iarasi eram doar eu in realitate. Iar tu ramineai departe, departe de mine si mereu cu el... mereu ...Iarasi doare. Atit de mult incit nu mai reusesc sa urmez titlul acestei postari si depasesc cadrul temei.
Imi reamintesc privirea ta: ma vedeai si sufereai. Era o suferinta comuna: o simteam si eu, si o vedeam in ochii tai. Sufereai asa, de parca o faceai pentru noi doi pentru ceea ce am fi putut sa fim impreuna. Era atita regret in privirea ta, incint mi s-a facut mila: de tine, de noi, de atita durere ce ne inconjura si ce ne unea. Stii cum aratai? Parul tau iti acoperea o parte din obraz, suficient pentru a te arata atragatoare si enigmatica, asa precum te iubesc. Erai atit frumoasa! Chiar si acum te vad asa precum erai acolo. Dar te tradau ochii: in ei citeam adevaratele sentimente ce le ascunzi. Nu reuseai sa le tainui in spatele acelei priviri. Le descifram in ceea ce faceai, in faptul cum atingeai obiectele, te citeam si te traduceam in fiece gest.
Acum stiu ca a fost doar un vis. Dar stiu ca ceva a mai ramas si in realitate. Am putea oare sa ne regasim ?

Comentariu

Nu am cont facebook si nici in alta retea sociala. Nu vreau sa te caut acolo, sa te gasesc intr-un sfirsit plin de deznadejde si apoi sa vad ca nu esti cu mine. Vreau sa te stiu fericita, dar, recunosc, m-ar durea atit de mult, incit nu mai cred sa-mi mai revin vreodata (cit de patetic suna... deja nu-mi mai pot reveni). Si de aceea continui sa neg evidentul - sunt singur. Te pierd undeva intre miile de nume si prenume ce ar putea sa-ti apartine si ramin sa sper ca inca mai citesti acest blog, ca inca mai doresti sa stii de mine. Dar ma doare si sufar. Cum ? Stii deja, daca ai citit postarile precedente, iar de nu, atunci nu ramine decit sa fii in continuare fericita asa precum mi-ai spus-o cindva, asa precum ai pretins cindva ca inca mai esti. Mai esti oare?  Asa precum ai fost cu mine? Sincer: nu cred, deoarece dragostea adevarata nu este sa fie decit doar o singura data in viata si stii bine cu cine ti-a fost dat sa o simti cu-adevrat. Probabil crezi ca sunt din nou revoltator de romantic si ca nu par real in aceasta lume plina de preocupari mult mai importante decit celea pe care incerc acum sa le insir aici, sa le dau importanta... Poate si ai dreptate, dar nu pot sa ma cert cu inima mea, cu acea unica care in fiecare noapte te aduce in fata ochilor. Anume ea nu-mi permite sa fiu nu eu si pastreaza inca acea raza de adevar: "..."
As fi vrut sa termin fraza precedenta cu doua puncte si cu "te iubesc", ar fi aparut astfel : "te iubesc". Dar stii ce ma doare ? Faptul ca nu mai ai nevoie de dragostea mea si eu continui sa scriu pentru un cititor pribeag din internet, care nu cauta doar decit sa-si alinte pofta de navigare pierduta in niste pagini aleatorii, pierdute de sens si ce nu va intelege pe deplin aceste cuvinte sincere ce singereaza de atita timp. Ai dori sa-mi reprosezi lasitatea mea. Si poate vei avea dreptate, caci nu sunt sigur de as fi facut totul pentru a te retine in viata mea, dar, in acelas timp, ti-ai reprosa tie-insati acest lucru. Stii prea bine momentul in care eram gata sa renunt la TOTUL doar pentru a fi cu tine si atunci nu erai gata... Eu nu-ti reprosez nimic, doar aceste momente de durere, de tristete si de singuratate ce le impart la unul singur, crezind ca voi scapa de ele, reducindu-le la un unul intreg... Esti doar tu si doar eu, iar restul nu conteaza. Stii ce m-am gindit acum? As dori sa las un contor la aceasta postare, unde sa apesi de fiece data cind te gindesti la mine... Cred ca nu m-ar durea mai putin singuratatea mea, dar, in schimb, as sti ca inca te mai gindesti la mine... De ce ar fi important acest lucru pentru mine?... Pentru a sti ca inca mai merita sa traiesc fiind eu-insumi, ci nu o umbra a mea...
Dar nu las nimic la sfirsit, caci stiu ca ai putea lasa un comentariu, doar trei puncte ce ar insemna ca inca mai citesti, ca inca nu ai uitat si ca inca : "... ".

P.S. Durerea mea o asculta acum noaptea si plinge. Doreste sa plece mai curind pentru a lasa locul sau zilei.
P.S. 2 Niciodata nu am ales din intimplare imaginile pentru postarile mele. Am vrut sa transmit prin ele ceea ce simt. 

Fericita

Mi-ai scris ultima data ca esti fericita. Fericita. Cuvintul a sunat in urechile mele aidoma unui capac greu, de otel aruncat peste gaura unei conducte de canalizare din strada. Un sunet atit de apasator, incint nu mai intelegi de unde vine, rasuna din toate partile, asurzeste toti trecatorii si nu doreste sa dispara. Se reflecta de peste tot din jur, cauta orice posibilitate pentru a nu disparea, rasunind mereu in urechi si reflectindu-se din miile obiecte din jur: case, automobile, oameni, ba chiar si cerul pare a fi complotat contra mea: si el reflecta sunetul cuvintului tau: fericita.
Ma simt asurzit si nu-nteleg de ce. E doar un cuvint ce se vrea pronuntat de tine si ce pretinde de a fi sincer. Este sau ba nu mai stiu. Atunci te-am crezut, adica l-am crezut pe el, acest cuvint, fiind purtatorul unui sens adevarat. Acum nu mai stiu ce sa cred. Ma uit la tine si doresc sa te-ntreb ceva. Stii ce, si-mi zimbesti. Esti atit de atragatoare acum! Inteleg cit de mult te iubesc! Nu reusesc sa-ti vorbesc, caci iarasi te-am vazut in vis.
Acest sentiment de neimplinire ma urmareste inca si nu mai reusesc nicicind sa fiu pe deplin refacut. Mereu caut un sens in ceea ce a fost si nu mai ajung sa-l gasesc si sa-l inteleg. Cred ca acea fotografie cu chitara a fost una dintre cele mai reusite, acolo unde esti adevarata tu, acolo unde te simt cu inima, acolo unde ma privesti... care? Nu ma intreba, caci adeseori nu mai stiu nici eu si nu mai inteleg daca a fost o chitara la mijloc, daca ai fost tu pe acea poza, si daca, in genere, ai fost si esti cu-adevarat fericita asa precum pretindeai... 

153 de postari

Am intrat pe acest blog pentru a cauta un raspuns. Am vrut sa ma simt mai bine, dar am simtit doar durere si singe. Nu este un film de groaza si nici un reportaj documentar despre razboi: este suferinta cuiva asternuta in mii de rinduri. Stii cite postari am putut numara? Peste 150. mai mult de 150 de chemari disperate, 150 de siroaie, 150 de cioburi ascutite de sticla ce strapung un suflet indragostit. 150 de chemari mute, 150 de strigate de disperare, 150 de marturii...
Stiu ca nu iti va pasa acum, caci ai dorit sa asterni un sfirsit intre noi doi, sa il intinzi aidoma unei plapume calde si matasoase ce se acopera un cadavru. Este unicul lucru pe care il mai poti face pentru el - sa-i spui adio intr-o alta lume far de tine. Este un sentiment de culpabilitate ce vrei sa il eviti. Ii pui plapuma si asta-i tot. Pardon, imi pare rau si... adio. Eu nu mai pot fi cu tine.
Cuvintele suna aidoma unor lasi ce si-au tradat ceea ce era cel mai sfint: anumite idealuri, anumite credinte in ceva mai bun si anumite sperante. Doare. Doare atit cit incape in cele peste 150 de postari insirate pe acest blog, scurse si asternute aidoma unei dire de singe. Iarasi suna a un roman sau film ratat hollywoodian... cita banalitate.
Dar eu continui sa scriu si sa spun tuturor ca inca mai picura 150 de lacrimi, ca inca mai sunt viu si ca inca mai vreau sa fiu fericit. Si ca inca as dori sa continui aceasta fraza impreuna cu acea care mi-a daruit Soarele in viata mea, cea care inca il mai citeste pe acel poet indragostit, cea care mai merge la piese de teatru si cea care imi va spune intr-o zi "Te iubesc. Hai sa fim impreuna" (vezi foto :-).  

Straniu

Cred ca astepti acum sa-ti scriu (a cita oara) ca inca te iubesc si ca sufar. Astepti sa gasesti niste pierle de cuvinte insingerate in tristetea mea, astepti sa vezi inca o data cit de mult insemni pentru mine. Stii ca nu te voi dezamagi, deoarece stii cit de mult insemni in viata mea. Vei citi cele asternute in acest blog precum vei culege niste flori exotice dintr-o cimpie, le vei admira, apoi le vei pune intr-o vaza, le vei alimenta cu dragostea ta fata de frumos si le vei lasa sa se usuce... treptat, vei gasi altele, caci vei reveni in acea cimpie fiind sigura ca cineva le va sadi iarasi pentru tine, stii cit de mult contezi in viata mea.
Dar stii cita durere se ascunde dupa acele petale? Stii cu adevarat cite dragoste sincera "pun" eu in ele pentru a te face sa simti ceea ce simt? Stii oare cit ma sfisie fiece silaba pronuntata? Stii oare cit de mult doare?..
Astazi vreau sa te dezamagesc si sa-ti spun ca nu voi scrie nimic frumos, nimic ce te-ar frace sa te opresti din drumul tau si sa admiri florile. Nu voi scrie cit de mult imi lipsesti, nici cit de mult te doresc acum. Nu vreau sa ramin acel vesnic nefericit ce crede ca inca mai contez pentru tine. Am obosit sa fiu trist si sa te rog sa revii. De fapt, stim ambii ca nu mai este posibil sa revii si nu mai este posibil sa fim in doi... Doare?.. Stiu. Si pe mine. Ma doare intr-atit incit vreau sa-mi rup aceasta tortura, sa o arunc si sa o ard intr-un foc imens, intr-un incendiu in care sa dispara totul, sa pot iesi din el si sa simt ca viata este, totusi, colorata si ca inca mai merita sa traiesc, chiar si de sunt fara tine... De fapt, as dori sa nu mai tin minte cine esti tu - tristetea ar disparea si eu as zimbi cu acel zimbet ce-l aveam doar alaturi de tine... Zimbesti? Si eu, deoarece totul ce este mai bun din mine "aparea" atunci cind eram impreuna. Am scris prea des aces cuvint "tine"... El revine din nou cind vorbesc de fericire. Nu stiu cum as mai putea fi eu, daca nu esti alaturi. As putea fi un alt eu tot asa de fericit? :-)
E stranie aceasta postare, incercam sa uit de tine, dar revin la tine, la noi si la dragostea noastra.
Oftez. Ma intreb daca as fi dorit sa ajung la aceste rinduri. Probabil ca nu, dar stiu doua lucruri:
1. Imi este dor de noi
2. Am obosit sa fiu nefericit, singur si trist.
Stii tu vreo solutie? :-) 

Trebuie

Imi este dor de trecut. Inteleg ca te-am pierdut deja pe veci, dar gindul de a fi cu tine din nou nu ma lasa indiferent si atunci visez... Cred ca ar trebui sa ma opresc undeva din drumul vesnicei reamintiri, din drumul trecutului. Merg pe el si inteleg ca pierd un prezent ipotetic fericit, un prezent care ar putea sa-mi rezerve o fericire. Dar nu stiu cum s-o fac. Amintirile ma invadeaza, ma tulbura si-mi cuceresc prezentul. Te vad pe tine chiar daca inteleg ca nu mai esti alaturi, traiesc cu o iluzie in inima mea, o iluzie ce vine sa-si alimenteze puterile din trecut, din amintiri, din neprezent.
Trebuie sa-i spun adio, sa ramin fara aceasta inchipuire, caci incep a pierde prezentul, incep a trai in vise si incep a cauta irealul in jur. Apoi, nu te gasesc si ramin dezamagit, trist, pierdut si nefericit. Nu vreau sa spun c-am incercat sa te pierd, ar fi o minciuna. Am incercat mereu sa te pastrez adinc in inima mea. Dar inteleg ca nu ai fost tu, caci de ai fi fost tu cu adevatat, nu as fi scris acum aceste rinduri si am fi fost impreuna...
Sunt confuz, deoarece sunt ani la mijloc in care tu ai ramas acolo, in inima mea si citeodata ma intreb daca nu te iubesc prea mult, exagerat pentru a putea sa te uit vreodata. Si atunci imi doresc sa cred ca inca nu-i totul pierdut si atunci te caut din nou in vise, si iarasi traiesc in trecut.

Multumesc

Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca mi-ai daruit cele mai frumoase clipe din viata, pentru ca am cunoscut cu tine niste culmi ale placerii si niste dimensiuni indescriptibile ale dragostei, pentru ca te mai iubesc stiindu-te asa cum esti. Cindva cineva mi-a zis: "Nu trebuie sa plingi la o despartire, incearca sa primesti lucrurile asa cum sunt si sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru ceea ce ti-a daruit". Nu pot urma decit 50 la suta din cele sfatuite de acea cunostinta, pot sa ii multumesc sortii pentru ceea ce mi-a dat, dar nu pot primi lucrurile asa cum sunt: continui sa te iubesc. Am recitit recent un comentariu: cred ca ai dreptate Vi, risc sa ma concentrez asupra unei vieti iluzorii, in care sunt asa precum vreau sa fiu si in care ea ramine cu mine. Trebuie sa uit, sa rup, sa zmulg din mine acel posibil fericit cu ea ce nu-mi da pace sa traiesc, trebuie sa ii spun multumesc si sa o uit... de fapt nu, doar sa o pastrez ca o amintire placuta... As putea cu adevarat sa fac asa ceva? As avea puterea sa traiesc acolo, unde nu exista dragoste? Acolo, unde nu mai este nimic si acolo unde esti doar o umbra?.. Nu voi fi eu, voi fi doar o fantoma ce va bintui pe pamint crezind ca sunt fericit si, de fapt, nu voi fi nicicind...
In fine, adeseori cred ca lucrurile sunt inversate-ramine sa fie o fantoma ea, ce-mi suride noaptea si ea, ce nu mai doreste sa plece din inima mea. Nu o pot alunga, nu am puteri si nici nu prea vreau... iar ea continua sa-mi zimbeasca si continua sa-mi apara in vis si sa lumineze, sa straluceasca aidoma unui Soare. De fiece data cind ma trezesc ma intreb unde este, de ce a plecat si unde e hotarul intre reverie si adevar, intre iluzie si existenta, intre adevarata iubire si cea imaginata. Ma simt precum acest personaj din fotografie: nu mai inteleg de ce sunt atit de nefericit in prezentul far de tine, de ce imi lipsesti atit de mult. Imi pare ca am pierdut acea lume construita in doi unde ne iubeam atit de mult, de fapt, imi pare ca tu ai plecat din ea, iar eu m-am pierdut undeva intre cele doua lumi paralele: una in care sunt fericit cu tine si alta in care tu nu esti alaturi. Ce sa fac?..


Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca ai fost in viata mea. Si cel mai mult as dori sa-ti spun acum multumesc pentru ca inca mai esti in viata mea. 

The Words 2

Stii care este cea mai mare nedreptate? Faptul ca in fiece zi traiesc fara tine. Faptul ca in fiece zi descopar ceva frumos in aceasta lume, dar o fac fara tine. Faptul ca nu am cui marturisi aceasta frumusete ascunsa si nu are cine ma asculta acum. Lumea este plina de injustitii, dar este greu sa treci peste ele cind la mijloc se afla iubirea. Sentimentele sunt mai greu de convins, chiar, as spune, nu se lasa induplecate niciodata. Cele adevarate ramin pe vesnicie.
Si, apoi, imi imaginam cum ar fi fost daca erai si tu... Acele mici placeri ale vietii si micile descoperiri ar fi fost impartasite cu tine, iar in doi ar fi existat mai multa dorinta, pasiune si... extaz. Este o placere sublima, ascunsa si pasionanta de a afla impreuna micile secrete ale vietii, de a incerca de a le descoperi si de a imparti succesele la noi.
Nu mai stiu cum sa te fac sa-mi scrii, sa-mi vorbesti sau, cel putin, sa citesti acest blog unde totul plinge dupa tine si unde obosesc de a fi atit de nefericit. Si daca ai citit, atunci de ce nu-mi spui ca inca mai doresti sa dezvaluim lumea impreuna?