Femeia din trecut

Nu eram aici, ci in trecut. Acolo erai tu si aveam posibilitatea de a te regasi si de a-ti vorbi din nou. De ce? Nu mai stiu si nu imi era dat sa stiu de ce mi se acorda o a dou sansa, dar eram constient ca ma regaseam in trecutul in care tu puteai fi din nou linga mine... Eram confuz: nu realizam unde si cind eram... Am pierdut ceva timp pentru a intelege totul: unde ma aflu, ce fac, cine era in jurul meu, de ce sunt aici si, ce ar trebui sa fac.
Am inceput sa te caut, imi dadeam seama de importanta sansei acordate: mi se daduse posibilitatea de a te regasi si de a repara greseala (poate) unei vieti intregi, comisa cindva: greseala ce a costat prea scump. Posibil, anume acest lucru a fost hotaritor in a ne uni din nou, in a ne da posibilitatea unica de a vorbi si de a crea ceva unic si irepetabil, ceva ce s-a pierdut, iar acum, prin aceasta minune, putea fi recreat... trebuia sa te caut si sa te gasesc pentru a incerca sa repar totul, sa fiu din nou linga tine...
Bizar, insa nu imi amintem numele tau, acest lucru imi ingreuna cautarile: oamenii sunt deprinsi sa se caute cunoscindu-si numele. Imi parea straniu: nu ai nevoie de un nume pentru a recunoaste dragostea unei vieti intregi, anume acea a doua jumatate... Dar eram sigur: de indata ce te revedeam, as fi stiut indata ca esti tu. Deci, te cautam fara nume si incercam sa te gasesc. I-am vazut pe multi: prieteni, cunscuti, amici, oameni deja parca uitati ce reapareau si ma resalutatu asa cum facuse cindva si carora trebuia sa le raspund ceva, niste fraze, banalitati, ceva lipsit de sens.. te cautam fara a-ti cunoaste numele, dar, in acelasi timp, cunoscindu-te cel mai bine, stiindu-te unica si iubindu-te atit de mult!... Aveam nevoie de tine si realizam ca trebuia acum sa te gasesc, o alta sansa de a intregi totul nu as fi avut-o niciodata. Cit de mult voiam sa te gasesc!..
Cred ca eram aproape de a te afla, imi parea ca sunt la doi pasi de a te revedea... Cel putin, asa mi se parea mie. Dar nu a fost sa fie si am revenit in lumea mea, eram in prezent... Am incercat sa realizezi unde esti acum... A inceput sa ma doara: stii de ce? Pentru ca nu as fi putut sa ta gasesc niciodata in trecut, in prezent sau sa fim in doi intr-un viitor... eram intr-un labirint omenesc si abia acum am constientizat ca nu ai existat niciodata, ai fost doar o fantasma de care aveam nevoie in trecut, ma doare lipsa ta din prezent si esti doar o inchipuire cu care as fi putut sa construiesc o viata in viitor, sa creez un destin si sa fiu fericit...

Dar ma intreb atunci: de ce am revenit sa te caut in trecut?... sa fie oare un semn pentru un alt viitor?...

Fugim

Fugim?.. Unde?.. Adeseori nici noi nu putem raspunde la aceasta intrebare. Ne grabim si depasim atitea lucruri frumoase, pur si simplu nu reusim sa le observam, nu vrem sa o facem! De ce?.. La ce bun sa le observam...
Ne grabim si nu mai dorim sa reusim sa vedem ceea ce este evident si frumos, ceea ce trebuie de observat: o adiere de vint, un cuvint frumos sau o privire binevoitoare. Vai de  noi si de dorinta noastra nesabuita de a avea totul si de a cauta noi senzatii in reusita.
Nu vrem sa facem nici o cedare, nu mai avem timp sa ne oprim si sa incercam sa ne privim in ochi: am descoperi acolo mult mai multe taine... si atitea lucruri frumoase, nu?
...Apoi iarasi vine o noua saptamina si incepem din nou acelasi drum spre pierzanie si spre uitare de omenesc, de banalizare a unei dragoste ce era sa se nasca o zi in urma... Cui ii mai trebuie ea? La ce bun sa o cultivam daca nu avem timp sa o ocrotim si sa o pastram. Vai de ea! Mai bine nici nu s-ar nastea, nu?
Depasim o depresie mintind-o si mintindu-ne pe noi insine. Apoi va veni alta si istoria se va repeta. Cit vom rezista oare?
... Un soare rasare deasupra noastra si iarasi se pierde intr-un orizont grabit, prea grabit. Si, in fine, ne intrebam, la ce bun acel soare daca avem lumina electrica... Si totul se invirte, se incepe, continua, revine, trece, zboara si iarasi incepe... Miscare, atita miscare in jur! Nu mai avem timp sa facem altceva decit doar sa ne miscam! Fugim, ne agitam, sarim, zburam si nu ne mai oprim... La ce bun sa ne oprim? De ce sa o facem, nu mai avem nevoie de pauze, doar inainte si iarsi inainte... Dar, spre ce?...
Cineva se va opri intr-o zi si va descoperi ca nu ne mai putem opri. In ziua aceea va fi prea tirziu. Sau deja este?... Apropo, nu uita sa il suni, el are nevoie de tine. Asteapta sa te opresti.

Departe

Ai plecat?.. Nu stiu.

M-ai uitat?.. Cred asi muri, daca s-ar intimpla.
Nu ma mai iubesti?.. Posibil, dar nu pot schimba acest lucru.
Pretinzi ca nu ma mai stii?.. Nu vreau sa cred aceasta.
Citesti acum aceste rinduri?.. M-as simti cel mai fericit pamintean.
Zimbesti?.. Ar insemna ca am stiut sa te fac atit de frumoasa si as fi gelos in acelasi timp. Stii de ce gelos? Pentru ca l-as face fericiti pe acel ce este acum linga tine (este?). El ar putea sa iti fure acest zimbet, ce, de fapt, imi apartine mie.
Cit de mult imi doresc acum sa te vad zimbind. As fi sigur ca mi-ai zimbi doar mie, iar eu mi-asi permite sa fiu egoist. Te iubesc prea mult pentru a putea sa impart cu cineva zimbetul tau.
Unde esti?.. Ma doare sa raspund... ma doare sa imi amintesc ca nu esti linga mine. Si daca nu esti aici, atunci... unde esti? Departe. Doare.
Visezi?.. Vai, cit de mult mi-as dori sa visezi, sa poti rupe din inconstientul tau amintirile legate de noi. Anume in vis (cel putin) voi sti ca ma revezi si suntem fericiti.

Iubesti pe altcineva?.. Sa mi-o spui tu, poate, dupa ce vei gasi raspunsul la aceasta intrebare undeva adinc in inima ta. Dar nu te grabi, posibil este cel mai important raspuns din viata noastra. Te rog, nu te grabi...
De ce atitea intrebari?.. Pentru ca ma doare si esti departe, atit de departe de mine incit nu imi ajunge nici puterea gindului pentru a te regasi.

Sper sa citesti

Te iubesc: asa cum nu am mai iubit. Stiu ca nu ma auzi acum si nu poti citi aceste rinduri. Nu cred ca ai putea sa le gasesti si sa le citesti. Si chiar de o vei face, vei crede ca le scriu alteia - nu tie. Te vei insela, dar vei putea accepta aceasta minciuna mai usor decit adevarul pe care ti-l declar acum: te iubesc.
Si stii cum te iubesc? Ascund totul, de parca mi-ar fi frica sa nu distrug dragostea mea odata ce o voi dezlantui din sufletul meu.
Si ma doare: vrei sa stii de ce? Deoarece nu stii ca iti scriu tie aceste rinduri si anume tu ar trebui sa accepti dragostea mea.
Si o vei accepta oare?.. Dupa atita timp, ai putea spune si tu: te iubesc ?.. Ai putea sa intelegi cu adevarat cui ii scriu aceste rinduri si cit de multe am incercat sa invesnicesc prin aceste cuvinte?...
Te iubesc si zimbesc acum. O fac atunci cind ma gindesc la tine. Zimbetul incearca sa raspunda amintirilor ce imi apar. Esti tu si eu - suntem noi.
Realizez un lucru extraordinar de dureros in esenta - anume atunci a fost timpul cel mai fericit din viata noastra, anum atunci cind eram tu si eu, cind eram noi doi. Doar atunci am trait, am avut parte de sentimentele cele mai deosebite, cele mai diferite, incomparabile cu celelalte senzatii trecatoare.
O amintire nu poate sa o inlocuiasca pe alta - ele vin, se succeda lin in constiinta mea. Te vad adeseori, te vad fericita, iubita si atit de frumoasa! Esti fina si atit de aproape de mine! Asa, precum nu ai mai fost niciodata de cineva. Si acel cineva sunt eu. Ma simt cel mai fericit printre paminteni, esti cu mine. Punct...
As dori sa pun punct aici, dar mi se primesc doar trei. De ce?
Sper sa citesti aceste rinduri si sa stii cit de mult te iubesc.

Iti multumesc

Iti multumesc ca ai raspuns. Ti-am auzit vocea si ea s-a strecurat prin toata fiinta mea. A patruns adinc in suflet si a incercat sa il linisteasca. Aproape ca ti-a reusit (fara a sti) sa salvezi fiinta unui om ratacit in propriile amintiri si regrete. Tristetea a plecat, neputincioasa in fata vocei tale line. A fost aidoma unui clopotel primavaratic, a fost un suflu plin de incredere si optimist, a fost vocea ta.
Cit de mult aveam nevoie de ea! Cit de mult mi-a lipsit aceasta adiere de vint, acest simplu salut pronuntat de tine. Aveam nevoie de citeva cuvinte spuse de tine, aceste insulite de rational intr-o mare absurda si haotica de texte m-a retrezit la viata. Iti multumesc! Este cel mai bun cadou ce ai fi putut sa mi-l oferi azi, mine, peste o zi sau saptamina... Vreau sa te aud.
...Nu mai doream sa vorbesc, te ascultam. Era ceva magic in ceea ce spuneai sau, ma bine zis, in ceea cum spuneai. Erai tu, doar tu, si te recunosteam prin vorba ta. Ma indragosteam a nu stiu cita oara de tine prin felul in care spuneai ceva: te iubeam in cuvinte, si prin cuvinte iti intelegeam sufletul tau, existenta ta. Aceste cuvinte imi readuceau in fata mea un Univers intreg ingropat cindva sub Tristete si Timp. Chiar si de sufeream, nu imi parea rau: dimpotriva, admiram fiecare sunet, vocala, compozitie sonora. Erai iarasi tu, doar tu si cuvintele ce le spuneai! Si cit de bine o faceai!.. Indrazneam a crede ca sunt un mut ce poate auzi cele spuse in jurul lui si ce admira posibilitatile altora. Asa te admiram eu si nu indrazneam sa te intrerup. Incercam sa inregistrez in memorie vocea ta suava, ea ma facea sa traiesc cu adevarat...

Cind m-ai pierdut

Cind m-ai pierdut? Nu pot sa stiu: poate atunci cind ai refuzat primul meu suris? Nu cred, ar fi fost prea evident sa fi fost pierdut atunci.
Atunci, poate, se intimpla cind nu incercai sa intelegi zborul disperat al unei pasari suferinde?... Sau atunci cind nu voiai sa patrunzi in tainele melodiei mele preferate?... Sa se fi fost intimplat atunci, cind ceata in jurul orasului invaluia totul intr-o atmosfera ascunsa, iar tu nu aveai timp pentru a imi asculta impresiile?... De nu, ar fi putut sa se intimple cind descopeream frumusetea norului alb deasupra casei, iar tu nu aveai timp decit doar pentru a ma grabi sa plecam.
Ar fi putut sa se intimple atunci cind uitai sa imi telefonezi doar pentru a spune ca ma iubesti sau atunci cind nu mai raspundeai mesajelor mele...
Sa fi fost, probabil, atunci cind descopeream acel frumos de nepatruns ce zace in lucrurile simple din jurul nostru: un cintec ce merita atentia noastra la anumite acorduri, o raza de soare ce trece prin geam si se aseaza linga noi pentru a ne spune cit ii este dor de Soare, o ploaie ratacita ce isi cauta iubitul pierdut undeva in lume si ce il plinge, o zi trista ce se ascunde dupa aceasta ploaie si, poate, o noapte plina de stele mici si plapinde ce vor sa fie descoperite, cercetate si admirate!
Unde si cind m-ai pierdut? Nu stiu. Nu vreau acum sa imi aduc aminte, dar ma doare. O despartire doar mult, mult prea mult pentru a iti aduce aminte de ea asa de simplu.
Dar stii ceva? Poate nici nu ma aveai linga tine niciodata? Poate nici nu m-ai pierdut, caci niciodata nu ma aveai alaturi?

Somn

Dormeam si nu te visam. Nu voiam sa o fac si imi reusea. Pe cit timp? Nu stiu, dar imi reusea si voiam sa traiesc in vis fara tine.
Ma trezeam si incercam sa nu ma gindesc la tine. Deschideam ochii si le spuneam sa nu te caute, caci nu voiam. Imi reusea. Alungam somnul (in care nu te visam) si ma trezeam fara a te cauta. Bun inceput pentru a incerca sa traiesc fara tine, nu?..
Existam. Evident, fara a ma gindi prea mult tine. De fapt, fara a ma gindi deloc. Era o continuare logica si fireasca de ceea ce faceam mai inainte:nu te visam, nu te cautam si nu existam pentru a te cauta. Imi reusea. Cum? Nici eu nu mai stiu. O existenta fara de tine, deci fara de durere. Mai bine zis o existenta fara de cautarea ta insemna o existenta fara durere, simpla, banala, obisnuita.
Dar venea seara, penibila perioada pentru a fi fara tine. Atunci imi ziceam: ma culc acum si adorm fara a ma gindi la tine, voi chema somnul cela care ar putea sa vina fara a te aduce alaturi. Voi dormi linistit pina dimineata si iarasi voi sti a ma trezi fara tine. Si... reuseam?..
Nu! Irasi apareai tu si distrugeai absolut totul: somnul, trezirea, existenta si seara! Ma durea! Apareai in fata mea si imi dadeam seama ca totul ce am incercat sa fac si totul ce am scris mai sus nu este decit o aparenta, o minciuna nascuta din durere: durerea unei Incercari de a trai fara tine...
Ma doare totul fara tine. De ce nu esti alaturi, de ce?

Tirziu

Era prea tirziu pentru a mai schimba ceva. Si ne urmaream ca doua pasari indepartate de valul de nori gata de a stirni o furtuna.
Imi era trist, stiam ca nu se va mai repeta. Realizam imposibilitatea existentei noastre impreuna, asa precum ne-am fi dorit-o intr-o zi... Cind? Demult, cred. Mult prea demult pentru a putea schimba destinul nostru din prezent.
O melancolie dulce, suava, dar si atit de dureroasa m-a coplesit. Cit de departe suntem acum! Cit de puternici am fost cindva impreuna. Sufletul imi este ravasit si as vrea sa cred ca si tu simti la fel. Nu cred ca ar putea schimba prea multe, dar gindul de a nu fi singur, de a imparti un regret comun mi-ar da, cred, puteri mai mari. Si atunci as incerca sa schimb durera mea (a noastra) intr-o poezie, un vers sau un cintec. Ar avea un mare succes si ar calatori prin intreaga lume. Multi ar incerca sa descifreze mesajul real, ascuns al acestei dureri, al acestui plins inabusit, al acestei tristeti ce parca ar veni din Valea Regretelor aparent uitate... Dar putini vor fi acei ce vor gasi adevaratul sens a celor scrise si cintate. In acest moment ar exista cel putin un vers, un cintec, o fraza ce va fi a noastra si nu s-ar supune realitatii crude care ne desparte. Am suride launtric la auzirea acestei opere si am sti ca este doar a noastra, doar noi o intelegem...
Dar acum imi este trist si nu stiu daca mai sunt capabil de a face asa ceva. Nu cunosc daca mai simti ceea ce simt acum. Esti departe si gindul acesta nu imi permite de a mai crede in ceva. Regretul unei fericiri posibile nu imi permite sa judec rational. Sunt trist, mult prea trist poate, pentru a putea recunoaste ca te iubesc.

De ce-asi fi trist?

De ce-asi fi trist?.. In jur este atita soare si lumea pare atit de fericita! Acum ca niciodata totul se (re)trezeste la viata si pare ca Soarele iti suride doar tie! O raza de speranta si de bunavointa cade, parca, in fiecare zi pe sufletul tau... Nu, nu sunt trist. E doar o picatura din ploaia ratacita ce s-a asezat pe obrazul meu, o amintire a nostalgicei zine primavaratice ce si-a uitat o perla sclipitoare.
De ce? Nu stiu, dar nu sunt trist, nu trebuie sa fiu.
E atita primavra in jur! Atita veselie ce asteapta sa fie trezita intr-o zi cu mai mult soare, o avalansa de bucurie si fericire ce trebuie sa vina si sa se aseze aici,linga noi, oamenii...
E deja tirziu si stiu ca nu poti citi acum aceste rinduri. Daca le-ai citi, ai putea, cred, intelege tristetea mea, o tristete lina, pura, gingasa si atit de timida incit nu indrazneste sa depaseasca acest spatiu mic, atit de diferit de primavara de afara. Daca ai fi alaturi de mine, ai dizolva aceasta tristete ce ma cuprinde aidoma unui nor de ceata. Da, anume asa - un nor de ceata.
... Dar esti departe, nu poti sa fii acum alaturi. Atunci ce fac eu?... Ma dizolv in aceasta tristete launtrica si inexplicabila in aparenta, caci nu pot altfel sa o depasesc...
De ce-asi fi trist? Stiu ca undeva existi, si chiar de nu pentru mine, existi! ..Dar, "strunele chitarei-s rupte si romanta s-a sfirsit" ? Nu, nu vreau sa fie acest sfirsit al meu, sa ramina doar ... de ce asi fi trist? In jur este atita soare si bucurie, iar lumea pare sa fie mult prea fericita acum, la inceputul acestei primaveri! Mult prea fericita ca sa poata observa un suflet trist si disperat de absenta ta! De ce nu vii sa faci sa dispara acest sentiment la inceput de primavara? Unde esti?...

... Imi era trist si nu mai stiam ce sa fac. Stiam ca te pierd. Da, anume acum te pierdeam pentru totdeauna... Nu, nu e adevarat, imi ziceam. E imposibil de a te pierde. Oricum, intr-o zi, te voi revedea, te voi reauzi, te voi atinge din nou. Dar, cind?.. Oare vom fi tot asa, doua suflete ce se doresc atit de mult precum ne dorim acum? Oare se va repeta aceasta istorie din nou: cea mai frumoasa si trista istorie cunoscuta pina acum?...
Nu stiam, nici tu nu stiai, nu stia nimeni. Am oftat, trebuia sa se opreasca aici, acum. Ma durea... ce? Totul. Nu percepeam nimic cum ar fi trebuit sa percep in jurul meu: oameni, cladiri, strazi. Eram pierdut intr-un vis ce parea sa nu fie unul benefic. Poate un cosmar? Nu mai stiam. Ma trezeam noaptea si nu puteam intelege unde ma aflu - nu erai alaturi si aceasta ma indeparta de realitatea incojuratoare... Visurile deveneau insuportabile - nu mai intelegeam unde e realitatea, acolo sau aici... Dar traiam... Nu aveam de ales. Anume datorita lor, citeodata, puteam sa imi mentin calmul: te visam pe tine...