Extaz

...Fierbinte, multa pasiune, bataii de inima, te string si iarasi te simt linga mine... secundele se scurg intr-o uitare deplina si ingerii ne invidiaza vazindu-ne atit de fericiti. Ne oprim si ne privim in ochi: o lume intreaga a disparut in acea noapte, existam doar noi doi si dorinta ne strapunge din nou. Ne invelim in placerea corpurilor noastre, ele simt dorinta noastra interminabila, ne ghicesc orice intentie,... ne iubim... iarasi totul arde in jur, o bezna de placere ne inconjoara, ochii tai ma cheama din nou si ne cufundam din nou in extazul dragostei noastre... E ceva incomparabil, indescriptibil: scrieti ADRENALINA cu litere mari, porniti focurile de artificii, aprindeti un rug, scufundati-va intr-o mare de iubire - sunt doar niste senzatii minore ce ar putea sa reflecte ceea ce simteam impreuna... Pasiune dusa pina la extrem, inflacarare infricosatoare, ardoare nesabuita, voluptate ... tu si eu - doua suflete neprihanite in dansul dulcei si salbaticei iubiri!... Miniile nu pot uita conturul corpului tau, iar atingerile sufletelor noastre au lasat o senzatie (deja, parca, uitata) de extaz ceresc... Te caut in visul meu, asa te tin minte si asa te voi dori intotdeauna.
Sper simti acum sarutul meu...

Minciuna primului rind

Azi am vrut sa mor, nu mai merita sa traiesc.
Sensul pierdut de mai multi zeci de ani era de pierdut pe veci. L-am ingropat sub teancul de pareri de rau si tristeti acumulate de secole... nu erau secole, stiu asta, dar trecuse atita timp incit nu mai puteam sa-mi gasesc ceasul pentru a realiza cite lacrimi uscate s-au prelins de atunci. O lunga si nemarturisita durere zacea de atita timp... Am ravasit sufletul, iar el nu imi mai poate ierta trecutul, am incercat sa il impac cu realitatea stearsa. Nu am reusit. As fi vrut sa incerc sa pling. Dar nu puteam, ma stiai puternic si nu as fi indraznit. Atunci am scris aceste rinduri si mi s-a facut rusine: sa vrei sa mori este un pacat. Atunci am sters primul rind, dar conturul literelor a ramas acolo si acum e prea tirziu...
Te rog, nu citi primul rind.

Pentru tine

Am vrut sa iti scriu in versuri cit de mult te iubesc. Am vrut sa astern aceste cuvinte intr-o logica fireasca, asa incit sa simti dragostea mea in versuri. Am incercat sa imi imaginez cum as putea crea asa ceva pentru tine - poezia unei iubiri adevarate, lipsite de artificiul lumii noastre imperfecte. Am adunat totul ce cunosteam despre poezie si iubire: dar, vai... nu am putut sa fiu poet. Sentimentele mele nu voiau sa se aseze pe logica fireasca a poeziei, dragostea adevarata nu putea incapea in versuri...
Atunci mi-am zis sa asez totul in proza - as fi scris cit de mult doream sa ma poti simti intr-o poezie si, apoi, cit de mult te iubesc. Am asezat totul intr-o gramada de cuvinte fierbinti si sincere - am incercat sa inteleg cum as putea sa iti scriu cit de mult imi lipsesti acum si azi... dar, vai, ... iarasi nu am reusit. Gindurile mele nu puteau aseza totul intr-o logica construita a unei proze: are si ea regulile sale de construire...
Te doream atit de mult, incit nu am renuntat: mi-am zis sa iti dedic un cintec, cuvintele caruia sa le compun tot eu, iar melodia dragostei mele sa o asez pe note muzicale. Am inceput sa compun, dar, vai... nu reuseam sa imbrac in doar sapte note muzicale ceea ce simteam... era atita dragoste in ele, cum as fi putut reusi?...
Si atunci am devenit trist. Tristetea mea a preluat-o vintul si a ridicat-o in nori. Ploaia a plins-o peste vai, iar Soarele a uscat-o... Niste pasari au preluat-o din nou si asa ea a continuat sa calatoreasca in lume... Acum, o aud in fiecare noapte - melodia tristetei mele, o dulce si melancolica cintare dusa de Vint, Ploaie, Soare si Pasari.
Te rog, daca o auzi acum, vreau sa stii - este Melodia dedicata tie: este dragostea vietii mele, esti tu.  

Am vorbit cu Mos Craciun

Am vorbit cu Mos Craciun. Era obosit si foarte trist. Ma compatimea, voia sa imi aduca in cadou ceea ce, spunea el, meritam deja demult. Nu mi-a spus ce anume. Dar era trist, foarte trist. Incerca sa-mi zimbeasca, sa imi zica cit de mult as fi meritat acel cadou... dar, in acelasi timp, imi promisese sa treaca si pe la anu. Stiam ca nu voi fi cumpatat si iarasi nu voi merita cadou din partea lui, dar el imi zimbise. Pur si simplu imi zimbise si a plecat. Am ramas sa il privesc mut si sa il vad cum se inalta spre Tara Nordului, spre casa. Avea nevoie si el de odihna.
Iar eu am ramas sa ghicesc ce cadou imi pregateste pentru anul viitor. Incercam sa cred ca imi va aduce linistea cea dorita si ... pe tine. Insa stiam ca nu este posibil: nu e cazul sa speri ceva, ce nu poate sa se intimple vreodata... Dar, totusi, Mos Craciun are puteri magice. Poate, atunci, ar fi totusi posibil sa pot primi acel cadou unic si atit de dorit, acea liniste unica ce ai aduce-o tu la mine-n suflet si ce m-ar face sa nu-l mai vad niciodata atit de trist pe Mos Craciun.

Scrisoare pentru Mos Craciun

Cred in Mos Craciun, intotdeauna am crezut. Sunt sigur ca el vine in fiece an la copii cuminti si adultii cumpatati pentru a le aduce cadouri. Adutii nu intotdeauna primesc in dar obiecte, ar putea sa primeasca si multa dragoste, intelegere sau pace in suflet.
...Nu am fost cuminte anul acesta, nu cred ca Mos Craciun va putea sa imi aduca ceva in dar. El trece doar pe la adultii cumpatati, echilibrati si ce au stiut sa-si aranjeze cu multa intelepciune viata in anul ce a trecut... nu toti merita sa il primeasca pe Mos Craciun in seara magica. Stiu aceasta, si, totusi, ii scriu o scrisoare mosului... vreau sa imi cer iertare si sa ii cer multa... liniste. Vreau sa pot face alegerea cuvenita in viata si sa stiu a o face corect...
...nu iti cer cadouri mosule, vreau doar liniste, intelegere, multa pace in sufletul meu si... inca ceva. Te rog, vreau multa dragoste adevarata. Da, am nevoie anume de ea - acea dragoste ce vine doar o data in viata si ce nu poate nicidecum sa se repete vreodata, acea dragoste ce te face sa te cufunzi in ochii persoane iubite si de unde nu mai vreai sa revii, acea dragoste ce te face sa nu observi ploaia de afara sau nici melancolia de toamna. Am nevoie de acea dragoste ce o poti impartasi cu adevarat doar cu o singura persoana din acest univers, acea dragoste ce te face sa simti cu adevarat ca traiesti pentru cineva, iar acel cineva traieste pentru tine... O iubire speciala, intr-o seara speciala de sarbatori... Vreau sa o simt (din nou?) asa cum ar putea sa o simta si sa o traiasca un simplu pamintean, un om ce nu a fost cuminte, dar doreste din tot sufletul sa primeasca si el un cadou de sarbatori...
Va citi oare mosul scrisoarea mea? Va fi oare capabil sa imi inteleaga durerea? Va dori oare sa ma ierte si sa imi aduca un cadou si mie... doar o doza de mai bine, nimic mai mult, doar de aceasta am nevoie, draga Mos Craciun.

Cind eram la imperfect

Cind eram doar tu si eu, lumea devenea plina de sens si de iubire. In acel moment timpul nu mai avea nici o semnificatie pentru noi doi: ambii zimbeam, caci nu mai aveam nevoie de el. Contai dar tu si eu: doua stelute ce au fost semanate pe bolta lumii si ce au stiut sa se regaseasca intr-un tot intreg. De ce "regaseasca"? Pentru ca stim ambii marele secret al dragostei noastre: am fost cindva un tot intreg, un suflet unic inseparabil... In alta lume, in alta viata sau in alt univers, dar stim mult prea bine cit de mult ne-am dorit si cit de puternici eram atunci cind puteam forma un tot intreg!
Cind eram noi doi, timpul isi oprea mersul sau obisnuit. Nu se incumeta sa-si puna amprenta sa pe aceasta minune a carei martor devenea - minunea iubirii noastre. Sau ne parea doar noua?... Cert este ca nimic nu mai conta atunci: erai iarasi tu si eu - acele doua fiinte insetate de amor.
Cind eram impreuna, aveam un univers mic de impartasit. Era minuscul, abia de incapeam noi doi in el, dar era al nostru si conta mult mai mult decit oricare alt univers din lumea-intreaga. Ne regaseam in el si ne cunosteam reciproc asa cum eram noi: cu defectele si cu calitatile noastre firesti. Dar... sa nu uiti ca gaseam doar calitati si nu ne pasa de celelalte...
De ce eram?.. Pentru ca nu pot sa cred ca totul s-a sfirsit. Nu vreau sa-mi perit asa ceva. Ramin sa te astept la marginea universului nostru... Hai, vino, te rog, nu ma lasa sa fiu iubit doar la imperfect... doare sa fii iubit la imperfect.

Ninsoare

A nins! era asa de frumos, asa de enigmatic si atit de trist!... De ce "trist"?... Pentru ca ningea nu doar peste case, vai, copaci si oameni. Ningea si peste mine, peste tine, peste noi doi. Ma intristam. Toti se bucurau de acele prime picaturi inghetate si cristalizate ce apartineau unei ploii ce s-a ratacit in iarna si a devenit ninsoare. Toti erau veseli si zimbeau. Ii inteleg: era cu adevarat frumos si ninsoarea parea sa fie daruita in acea zi tuturor celor ce mai continua sa iubeasca si sa creada in fericire! Insa eu nu puteam zimbi. Ningea peste noi doi: aceasta ninsoare ne indeparata, ne facea straini, ea incerca sa acopere dragostea noastra, iubirea demna de invidiat parea sa dispara sub aceasta ninsoare... Te pierdeam, te indepartai cu fiece fulgusor ascutit cazut din cer. Se infigeau adinc in suprafata frageda si ramineau strins lipiti de ceea ce atit de mult doream sa pastram noi doi... Ningea peste iubirea noastra si nu puteam nimic sa fac: ma simteam un las, un nemernic, o nulitate. De ce nu puteam sa impiedic acest lucru? De ce stateam fara a nu intreprinde nimic?... Cert, era deja pre tirziu, iar fulgii ascutit tot se infigeau, iar ninsoare continua... Ma durea raceala noastra, raceala ce era emanata de fulgii reci.
...Parea ca totul e pierdut si nu mai pot simti ceea ce am simtit cindva. Stratul de zapada tinea mortis sa ma convinga ca dragostea a murit, ingropata sub povara rece si umeda a acestor fulgi. La un moment dat am crezut ca totul s-a sfirsit: am pierdut ambii in acest mic razboi cu viata... dar, brusc, am realizat ceva: am inteles ca inca te mai iubesc, ca acest strat de incertitudine si raceala alba nu e vesnic... Si stii de ce? Pentru ca a rasarit Soarele si zapada nu poate raminea vesnic. Si de chiar va fi sa astept un veac, voi sti ca intr-o zi, mai devreme sau mai tirziu, ea se va topi dezgolind adevarata fata a esentei noastre - Iubirea ta si a mea...
Simti si tu ?...

Muzica

Cind o aud - aceasta meodie atit de trista, dar si atit de frumoasa - ma gindesc la tine. Gindul meu se asterne mult departe, pleaca undeva dupa nori si vai, undeva hat departe... nici nu reusesc sa ii urmez calea... e foarte grabit si, in plus, pleaca atit de departe!... Incearca, poate, sa revina in trecut pentru a te gasi... sau poate te cauta in prezentul nostru continuu - in acest timp intins si cleios ce pare a fi extensibil pina la infinit. Nu prea stiu, dar ma pierd: da, ma pierd pe mine-insumi cind aud aceasta melodie. Ea imi aduce aminte de sensul vietii, de esenta existentei umane, de marea taina a fericirii terestre. Nu vreau, dar zimbesc: surisul apare ca un reflex pe fata mea in acel moment. Si nu e nimeni in jur pentru a-l putea descifra, nimeni niciodata nu va intelege de ce si cum zimbesc in acel moment. E un cod secret ce il cunosti doar tu, si doar tu ai putea sa patrunzi in esenta acestui zimbet enigmatic...
Si iarasi aceasta melodie... Este cel mai frumos lucru ce s-ar putea intimpla in viata mea: ea mi te aduce linga mine asa cum te iubeam atunci: sincera, fina si atit de frumosa, atit de unica, incit chiar si dupa a te fi cunoscut odata, ma indoiesc de existenta ta... unde esti?

Zimbesc

Ma trezesc, te-am visat.. ce dulce erai acolo, in vis... Si erai doar a mea... Dar trebuie sa ma grabesc, o noua zi incearca sa intre cu realitatea ei la mine in casa. Incearca sa te alunge, dar nu ii reuseste. Imi aduc aminte de zimbetul tau, zimbesc si eu... Intru in autobus, ma asez si, brusc, iti vad ochii!.. Iarasi zimbesc, iar autobusul isi continua miscarea somnoroasa... Metrou, autobus, si din nou fug undeva. Nu prea am timp sa reanalizez visul, dar stiu ca undeva, acolo, ai fost tu... Merg la dreapta, apoi la stinga, si iarasi la dreapta. In sfirsit, am ajuns, ma asez... lucrez... uit de totul si de toate caci lucrez, dar, totusi, zimbesc (mi-am reamintit de tine). Ma asez din nou, lucrez, fug, ma asez, la dreapta, la stinga, mai jos, iarasi lucrez... ramin prizonierul propriului serviciu si infinitatea de timp ce se scurge trece, parca, pe alaturi. Iarasi fug undeva, iarasi caut ceva si, in sfirsit, gasesc putere pentru a mai lucra... Sunt obosit, revin acasa: autobus, metrou, autobus, iarasi caut ceva... obosit, foarte obosit.
Dar stii ceva? Din nou zimbesc, caci imi aduc aminte de dragostea noastra si de tine...
Cit de mult te iubesc!

Incrustatie

Te aud acum, iti simt fiecare cuvint, fiecare litera, fiice sunet ce se rostogolieste lin si incet patrunzind in suflet. Cuvintele tale isi cauta locul lor si se opresc in inima mea. Acolo le simt si acolo se aseaza aidoma copiilor cuminti ce revin acasa la parinti. Incerc sa le recitesc, dar nu imi reuseste sa redau accentul tau, nu pot sa le readuc la viata lor, doar tu stiai cum si ce sa pronunti. Privesc literele, ma joc cu ele si incerc sa astern un alt cuvint in inima mea: dar nu mi se primeste. Doar tu ai dreptul si puterea de a o face: cuvintele au fost spuse de tine. Au fost sincere, venite din inima ta, deci veridicitatea lor nu se lasa manipulata. Ramin asa, precum le-ai pronuntat tu cindva. Vor sta vesnic in asteptarea stapinei lor, in asteptarea ta. Nu voi putea si nu voi dori sa le schimb: voi astepta sa o faci tu, daca va fi sa te vad vreodata...
Si atunci, stii atunci ce te voi ruga?... Sa nu schimbi nimic si sa lasi incrustate pe veci cuvintele Te iubesc... Dar, vei veni oare?...