Stii de ce?

Stii de ce-ti scriu acum aceste rinduri? Pentru ca te iubesc, pentru ca vreau sa cred ca inca mai doresti cu-adevarat sa fim impreuna. Si, acum, zimbesc. Stii de ce? Pentru ca incerc sa cred cu-adevarat ca-ti ghicesc zimbetul ascuns de dupa mii de semne, undeva la capatul acestei lumi, acolo unde imi zimbesti doar mie si nu-ti ascunzi adevaratele sentimente, acolo unde ne mai intilnim inca. Si stii de ce mai cred in tine? Pentru ca nu pot explica logic ceea ce s-a petrecut intre noi cindva si astfel nu cred ca o poti face tu, si de aceea stiu ca inca ma mai iubesti... doar dragostea adevarata nu poate fi explicata, ea trebuie traita, simtita si consumata din plin...
Stii de ce vreau sa fiu fericit azi? Pentru te regasesc in orice raza de soare, in fiece soapta de vint si in cele mai mici detalii vazute in jur: surisul unui indragostit, bataia vintului, zgomotul inimii mele... Vreau sa te revad si... imi reuseste :-) Zimbesc si stiu ca si tu, undeva, poate zimbesti acum. Te-ai gindit oare si tu la mine? Sper...
Si stii de ce acum vreau sa citesti aceste rinduri? Pentru ca traiesc in ele impreuna cu tine si anume aici simt cu-adevarat acea unica iubire ce ne urmareste inca. Si mai stii ce mi-asi dori acum cel mai mult? Sa pot inlocui aceasta lume cu postarea mea: sa te simt cu-adevarat in viata mea si sa existe doar una singura, viata noastra. Iar in asteptarea acelui moment vreau acum mai mult ca oricind sa crezi inca in posibilitatea unei vieti unice si pline de acel sentiment ce ma face acum sa scriu aceste rinduri.
...imi lipsesti, dar vreau sa fiu fericit azi. Te rog, permite-mi aceasta si spune-mi ce faci acum... 

Gara

Cineva m-a intrebat de ce inca mai continui sa cred. Nu am stiut ce sa-i raspund: am fost surprins eu-insumi de starea mea - o vesnica asteptare. Ti-am mai spus-o o data: viata mea pare a fi o gara. Multa lume trece prin ea fara sa lase cel putin un pic de nuanta sau de atasament, nu au nevoie de aceasta, pur si simplu trebuie sa-si schimbe calea si asta tot. Iar eu ramin undeva ghemuit intr-un colt si astept: te vreau pe tine in ea si nu pot intelege unde esti. E atita lume in jur, invalmaseala si graba incit nu mai inteleg citeodata de ce anume mai cred ca vei veni. De aceea si nu am stiut ce sa raspund atunci, am fost surprins de intrebare. Te astept de atita timp, incit nu mai tin minte unde ar trebui sa cobori: poate nici nu doresti sa te opresti in gara mea, poate nici nu vei dori sa treci pe la mine pentru a bea o ceasca de cafea si pentru a-mi reaminti cit de frumoasa esti cind zimbesti...
Imi lipseste zimbetul tau, acel colt de buze ce se ridica leger pentru a ma lasa sa ghicesc ce anume doresti sa spui prin el. Este unicul zimbet din viata mea, este ceea ce te caracterizeaza si ceea ce m-a facut sa te iubesc cindva atit de mult. O asa dragoste nu a putut fi lasata deoparte: ea continua sa traiasca in inima mea si deaceea acum te astept: ... dar tu nu vii. Si gara mea ramine pustie, far de suflet chiar si de intimpina/petrece sute de oameni zilnic. Ii vad in jurul meu in fiece zi, dar TU nu esti printre ei...
O viata petrecuta in gara, o asteptare vesnica a unei minuni, o tristete launtrica ce se asterne peste aceasta lume, o durere ratacita si o intrebare... de ce nu vii?..
Azi voi incerca sa cred ca ai citit aceasta postare si ai fluturat de undeva, din fereastra unui tren o batista rosie pentru a-mi spune ca inca ma iubesti. Ca nu ai putut sa cobori acum, ca esti foarte ocupata si ca numaidecit, auzi, iubito?.. numaidecit o vei face curind... 

Ianuarie. 2012. Citeste, te rog

Esti departe. Nu mai inteleg de ce ai hotarit sa ma uiti. Probabil, ai o alta viata ce-ti convine si care te face mai fericita acum. Iar iubirea mea o lasi undeva dupa geam, aruncata impreuna cu lucrurile vechi in podul casei sau prafuita in garaj. Stii de ea, te faci a nu o vedea de fiecare data cind treci pe-alaturi si... continui sa te minti ca ai uitat totul. Imi reamintesc vorba cintecului "dragostea, precum o pereche veche de pantofi", ai aruncat-o, deoarece ti-ai procurat alta. Nu te-ai intrebat cit cu-adevarat ai platit pentru ea, deaceea nici nu ai observat valoarea sentimentelor mele. Sau poate ai uitat, sau nu mai vrei sa stii de mine, fiind confortabila in lumea ta...
Iar eu sufar si incerc sa-ti strig dragostea mea. Vreau s-o auzi, pentru a-ntelege cit de sincer sunt acum si cita speranta mi-am pus in tine. Nu cred ca aceasta postare va schimba viata mea sau a ta: vei spune ca e prea tirziu si, cred, vei avea dreptate. Dar, mi-asi dori sa crezi, cel putin pe-o clipa, ca inca nu este totul pierdut, ca am putea fi impreuna si anume atunci sa-mi spui cit de mult ma mai iubesti...

Vieti paralele

Ridic privirea si nu te vad aici. Ma intorc, vreau sa cred ca nu sunt singur... Insa in zadar: iarasi sunt doar eu si linistea ce sfarima acum o absurditate din jur, aud cum imi infige ascutisul in inima si-n eterna tacere din jur se aude doar zgomotul rotirii cutitului-n rana... Desigur, ma doare. Dar nu zic nimic. Nu ma auzi si nu cred ca altcuiva i-ar pasa de durerea mea...
Sunt atit de singur, incit o viata-ntreaga nu mi-ar ajunge pentru a crede ca sunt cu tine... As trai intr-o vesnica iubire si cautare de sens: asi incerca in fiece zi sa gasesc rostul acestei vesnicii, iubirii noastre. Asi descoperi rostul fericirii noastre pe pamint impreuna cu tine. L-am gasi si am trai impliniti toata viata. Doi. Impreuna.
Ultimele cuvinte se infig adinc in inima "doi", "impreuna"... Nu mai cred in ele: acum stiu doar "unu" si ... Ma doare, nu vreau sa recunosc cite lacrimi se opresc undeva dupa aceasta postare, intr-o alta viata pentru a nu raminea decit doar niste umbre ce se vor aseza pe sensul celor scrise...
...intr-o viata paralela stiu ca suntem impreuna! Sunt un alt eu si o alta tu, dar ACEEASI dragoste îi uneste pe ei si acelasi zimbet il vede pe buzele alteia tu. Sunt impreuna. Se iubesc, se doresc, sunt puternici, traiesc viata din plin si-nteleg cu adevarat ce inseamna a fi fericit.
Privesc cerul in fiece seara si vorbesc despre stele, viata, viitor, iubire... Citeodata imi pare ca le aud soaptele, le simt dorinta, îi intrevad undeva la mijloc de vis, intr-o realitate schitata de inima mea... Citeodata imi pare ca suntem noi doi cu-adevarat si nu mai doresc sa ma trezesc.
Deschid ochii: buna, draga Durere si Singuratate...

Tacere repetata

Nu am avut ce spune: ma prelingeam lin pe marginea vietii si nu aveam cind sa-ti spun ca-mi lipsesti. De fapt, voiam s-o fac, dar vedeam ca nu ai nevoie de sinceritatea mea. Erai mult prea ocupata de o alta viata, o viata falsa far de tine si mine, far de noi doi. Atunci am hotarit sa nu mai spun nimic. M-a durut, am rabdat si am tacut. Nu mai credeam ca avea rost. De ce? Pentru ce?..
Am inchis fereastra, am stins lumina, am tras perdeaua si am fost singur in intuneric. De fapt, in esesnta, cred ca asa a fost intotdeauna. Dar imi parea cindva ca mai bati la usa si-mi strecori cite o scrisoare in vis. O gaseam a doua zi si ma bucuram aidoma unui copil de cadourile lui Mos Craciun lasate-n miez de noapte. Credeam in tine si ceea ce ar putea fi intre noi doi. Dar acum iarasi nu doresti sa recunosti ceea ce am trait impreuna, ceea ce ne-a unit atunci si continua inca sa ne uneasca, ceea ce a devenit blestemul nostru, dar si fericirea, in acelasi timp. O dragoste nemaivazuta se asterne intre noi doi, oare nu o simti? Oare nu vrei sa recunosti cit de mult ne iubime, oare ai uitat?..
Anume in astfel de clipe ma gindesc ca poate totul e in zadar, ca nu mai este capat suferentei mele si ca... nu mai crezi, ca nu mai ai nevoie de mine... Aceste cuvinte mi se infig adinc in inima si ma doare, imi picura singele pe haine, pe mini si cade pe podeaua rece. Incerc sa-l opresc punind minile la rana, dar in zadar: se strecoare fierbinte printre degete si murdareste totul in calea sa. Simt caldura mea, sinceritatea unui sentiment adevarat, durerea unui inceput de dezamagire si rasuflu adinc. Incep a pierde aceste sentimente, ma indoiesc, ezit... Ma doare tacerea ta, deoarece ar pute insemna ca am dreptate si nu mai iubesc decit doar o imaginea spalacita a aceleia pe care cindva o credeam unica mea iubire, unicul meu refugiu... mai esti? 

Iarna

Iarna a intrat pe neasteptate si s-a asezal linga mine. Eram atit de ocupat incit nici nu am avut timp pentru a o remarca, pentru a o intimpina sau pentru a-i propune dragostea mea...
S-a instalat rapid la locul potrivit pe care-l ocupa in fiece an si m-a privit in ochi. Am ramas fara cuvinte, nu stiam ce sa-i spun, dar simteam intrebarea muta din ochii ei: voia sa stie daca te mai iubesc.
Ce sa-i spun? Ce asi putea rosti acum, cind nu mai stiu daca vei dori sa vorbesti cu o Iarna impertinenta ce apare pe neasteptate in viata noastra? Am tacut. Am continuat sa lucrez si am pretins ca am uitat sa-i raspund la intrebare...
Insa Iarna abai a sosit. 3 luni... o interogare muta ramine sa se aseze intre mine si ea: o iarna ce se va dori mult prea pretentioasa si plina de mistere. Stiu ca nu voi putea rezista prea mult si intr-o zi va trebui sa-i marturisesc totul. Va trebui sa fiu eu-insumi si sa-i asezi totul pe altarul sinceritatii. In acea zi voi fi doar eu, ea si adevarul asezat pe albeata acestui anotimp. Totul va fi mult prea evident pentru a fi voalat. Evidenta sentimentului meu va rasari pentru a straluci cu si o mai mare forta. Stiu ca asa va fi totul anume asa, dar nu mi-e frica de acea zi. Stii ce ma-nfioara cu-adevarat? Ca voi fi de unul singur asezat in fata celui mai infiorator, rece si ucigator anotimp cunoscut de omenire vorbindu-i despre adevaratele sentimente unui simplu romantic. Si nu vei fi alaturi pentru a-mi incalzi sinceritatea, imi va fi frig si nu voi rezista unui nou An far de tine...

Imi lipsesti

Imi lipsesti acum...
Daca ai putea sa-ti imaginezi cita durere incape in aceste rinduri acum, ai plinge o saptamina in sir si nu ai putea vedea capatul tristetii mele. Ai rasufla adinc si ai simti cutitul despartirii noastre infipt in muschiul viu, ai tresari de atita durere si m-ai intreba unde sunt, de ce nu vin... Daca asi putea spune cita deznadejde se scurge lin in fiece zi din acea rana, asi irosi toate cuvintele Pamintului, as incerca sa ma opresc acolo unde nu mai sunt cuvinte si durerea s-ar exprima doar prin privire... dar stiu bine ca nu asi mai putea... de ce nu ma crezi? De ce doresti sa ajung acum sa sufar atit doar pentru a-ti confirma dragostea mea? De ce nu mai ai nevoie de ea, de acea iubire ce ne-a unit cindva pe veci... credeam ca mai tii minte...
Daca asi incerca sa-ti traduc toata tristetea mea, mi-ar trebui veacuri. As cauta cele mai dureroase slove, fraze, texte... dar sunt sigur cu nu asi gasi: adevarata durere nu poate fi tradusa!... De aceea acum mi-i frica. Stii de ce? Ca nu vei dori sa-ntelegi adevaratul sens al acestor cuvinte ce vin sa-ti vorbeasca despre tristetea mea...
Daca as dori sa-ti cint cit imi lipsesti, as muri undeva la mijloc de acel cintec, anume asa asi putea exprima adevarul sentimentului meu. Nu asi putea minti in cintec cit de mult te iubesc si cit de mult sufar acum, nu asi putea fi altcineva si sa-ti spun un simplu "te iubesc"... As fi eu-insumi si m-asi identifica in acel cintec cu trup si suflet si, evident, asi spune ceea ce simt acum cu-adevarat si ceea ce sper sa poti deslusi dupa plapuma acestor cuvinte: nu pot trai far de tine... 

0.00

0.00 inseamna ca ma iubesti?... Sau e pur si simplu tacerea surda a celor trei cifre... Miezul noptii ar trebui sa ma gaseasca linga tine, sa te vad si sa-mi zimbesti.
E superba aceasta senzatie de nesinguratate, cind te trezesti stiind ca nu esti absolut singur si ca este totusi cineva alaturi de tine, il simti si te incalzeste gindul unei vieti in doi.
Ai simtit si tu atunci aceasta caldura? Ai dorit sa deschizi inima ta pentru a-i spune ca o primesti? Mai tii minte?..
Ideea de a trai impreuna cu tine ma bintuie ades. Stiu ca nu trebuie s-o accept, nu am voie sa traiesc stiind ca am fi putut sa ne iubim ca-n filme... dar, totusi, si daca... Si daca ar fi fost, iti imaginezi cita fericire am fi impartit la doi?.. O imensitate, un vesnic continuu, un prezent infinit, o eternitate, un viitor... Si am fi putut sa scrim o carte, romanta vesnica a iubirii noastre, o idila, o continuitate.
Si ma intreb ades cum ai fi dormit, ce asi fi putut citi pe chipul tau: o liniste sufleteasca sau un zimbet nevinovat al fericirii?.. Ce asi fi admirat intr-o dimineata la tine: sinceritatea ochilor tai sau dorinta sincera de iubire?.. Cum ai fi fost intr-o alta viata, in acea viata in care ai fi trait cu mine?..
Sincer, te vad adeseori dimineata si-ti ghicesc gesturile pe care le-ai fi facut alaturi. Si imi pare, citeodata, ca chiar esti acum linga mine si traiesc un vis real...
Am vrut azi sa-ti spun cit de mult te doresc in diminetile mele si cit de departe esti acum de ele, dar ma regasesc intr-un miez de noape continuu din care nu gasesc nici o iesire spre dimineata, spre o dimineata alaturi de tine...

Luni

Mâine voi incepe o noua zi in care nu te voi gasi. Voi incerca sa cred ca nu este o zi obisnuita far de tine, ci una in care te vei gindi la mine. Si atunci voi zimbi: acest gind imi va da putere sa cred ca iubirea noastra nu-i pierduta, ca inca mai pot trai si spera far de tine.
Mâine voi uita ca este luni si nu voi putea evita dorinta de a-ti vorbi despre inventia mea: sa traiesti o zi de luni de parca ar fi una de vineri. Imi va lipsi vocea ta si zimbetul cu care ma incurajai... insa voi incerca sa presupun ca ma auzi atunci si voi simti, poate, aprobarea ta muta...
Mâine voi fi foarte obosit. Si voi dori nespus de mult sa te intreb cum te simti azi, esti si tu istovita sau ai reusit sa crezi ca e o alta zi?.. Dar nu voi putea vorbi cu tine, voi incerca sa cred ca ma vei auzi printre zecile de voci ce te vor striga in acea zi. Voi fi gelos pentru ca nu sunt si eu printre ele, voi rasufla adinc si voi continua sa fiu obosit...
Mâine voi incepe o noua zi, un alt inceput, o noua saptamina si o alta luna. O realitate apasatoare ce se va declara existenta din nou far de tine... imi va fi iarasi greu sa cred in singuratatea mea, dar va trebui.
Mâine voi dori sa citesti acest blog, voi spera ca nu te va lasa indiferenta si vei dori sa-ncepem aceasta zi impreuna de parca am fi inceput din nou o alta viata...  

Obosit

Eram atit de obosit incit am uitat sa-ti scriu. Nu mai intelegeam daca am facut-o sau ba. Eram cuprins de viltoare evenimentelor futile, lipsite de importanta pentru noi si am uitat sa-ti spun cit de mult te iubesc. Nu mai stiam unde ma aflu atunci, eram pierdut undeva inte serviciu si somn, undeva intre noi doi... iarta-mi sinceritatea, dar nu am stiut cum sa reactionez: in aceasta lume rapida am uitat sa-mi reamintesc de ochii tai. Apoi, cautind ceva in trecut, am redescoperit flacara dragostei noastre: lumina undeva ascunsa dupa perdeaua tacerii...
...era un vis urit ce-mi inclestase inima, credeam ca nu te mai vad si am inteles ca nu a fost totul decit doar un vis pierdut cind am citit in indiferenta ta o picatura de speranta: o speranta ce-mi soptea ca inca am putea fi impreuna. Atunci am deschis acest blog si am scris ca te iubesc. Nu mai stiam de vei citi sau nu, dar am dorit sa-ti strecor acest sincer sentiment in pofida tuturor celor ce ne despart. Am deschis inima pentru a-ti darui adevarul ascuns ce-l pastreaza doar pentru tine. Nu am sperat sa-l citesti vreodata aici, dar gindul ca poate il vei intelege si-l vei accepta ma incalzea in acel moment. Eram doar tu si eu, doar adevarul iubirii noastre presarat printre cele mii de iubiri ce cuprind si mentin lumea.
Acum zimbesc. Stiu ca nu esti alaturi, dar zimbesc deoarece stii ca te iubesc. Iar tu, de ai permis sa se aseze un suris pe buzele tale, ai acceptat acel strop de caldura ce vine acum sa coboare direct in inima ta. Zimbesti?.. Sper ca da si atunci stelele vor straluce in noapte mai puternic, iar tu si eu (doua luminite pierdute undeva in viltoarea acestei lumi nebune) vom ghici de ce in aceasta noapte lumea este mai buna, mai linistita si mai luminata. Te vei ghindi la mine, iar eu voi incerca sa te pastrez cit mai mult in visul meu pentru a-ti spune cit de mult imi lipsesti si cita durere se asterne intre noi. Nu vei auzi, caci vei fi doar in visul meu, dar stiu ca te vei gindi la mine: nu vei putea uita...
Acum scriu aceste rinduri pentru a-ti spune ca nu te pot uita, nu vreau, dar si nu pot. Umbra ta ma urmareste mereu si nu pot crede ca exista o lume far de tine, chiar si de nu esti a mea acum.
Ascult pianul si ma gindesc la tine, la mine, la noi doi si la ceea ce am fi putut sa fim intr-o zi. La ceea ce am fi vrut sa fim si la ceea ce am vista dintotdeauna sa devenim impreuna. ...ma doare inima, sunt sigur ca voi muri intr-o zi de prea multa sensibilitate, de prea multa suferinta, de prea multa singuratate impartita la unu.
Am rasuflat si am inteles acum un secret: nu poti trai decit doar atunci, cind simti cu adevarat suferinta si bucuria persoanei iubite... si acum ma intreb daca ai simtit si tu cu adevarat pustietatea ce ma-nconjoara far de tine...
M-am asezat cuminte la marginea noptii, stii ca te astept acolo de mult timp. Am asternut plapuma amintirii si mi-am deschis inima. Astept sa ma simti acum si sa-mi spui ca inca ma mai iubesti...