In largul marii

Si stii de ce ma doare sa scriu de sarbatori? Pentru ca stiu ca nu vei citi decit doar dupa toate evenimentele de iarna si doar dupa ce vei obosi de el, prieteni si nenumaratul sirag de rude ce persista de sarbatori. Si doar dupa ce vei obosi de suita de voarbe goale, pronuntate in vid de sarbatori, doar atunci vei reveni la blogul meu. Dar, vai, stii cit va dura aceasta?... Mult, mult prea mult pentru mine. Probabil vei regasi ceva bizar in cele scrise de mine, dar ma grabesc sa ma bucur de sarbatori pentru a nu intra prea mult in detalii - odata intrat in ele voi incepe sa pling. De aceea si nu doresc sa scriu de sarbatori: te vad mereu si stiu ca acum te vad doar eu. Tu te bucuri undeva de gloata de petreceri, de prieteni, rude, cunoscuti, colegi, etc.
Iar eu totusi scriu. Ti-am mai spus-o: scriu pentru ca te caut. Mi-as dori sa te vad pe tine in aceste sarbatori, sa fiu alaturi de vesnicie, alaturi de iubirea noastra. Si aceasta dorinta nebuna vine sa predomine peste durerea unei postari citite abia undeva la sfirsitul lunii ianuarie si... scriu. Scriu din nou pentru tine, pentru noi.
Si stii ce mai fac? Ma uit la statistici, la comentarii, la mesaje... Si, iarasi, ma conving ca esti undeva fericita de sarbatori, asa precum ai fi putut sa fii cu mine. Stiu ca ceea ce scriu acum si ceea ce simt in aceste clipe va rasuna in sufletul tau mai tirziu aidoma unei sticle aruncate de un naufragiat in mare: cine stie cit va calatori ea, pina cind mesajul va fi citit: o ora, o zi, o luna, un an sau o vesnicie.

Un nou An

De sarbatori obisnuiam sa iti scriu ca te iubesc si ca imi e trist sa "trec" de aceste sarbatori far de tine. Scriam, ma intristam si oftam... iar tu, posibil, in viltoarea sarbatorilor de iarna nu reuseai sa remarci sincera lacrima ce se prelingea din textul meu. Deveneam si mai trist si atunci intelegeam cit de singur am ramas de feeria sarbatorilor. Acum ajung sa-nteleg ca nu mai doresc sa repet durerea anilor trecuti, ca vreau cu-adevarat sa nu mai sufar. E straniu ca acum, la sfirsit de an si la un nou inceput revin iarasi la trecut. Ar trebui, probabil, sa privesc inainte fara de a revedea cenusa sentimentelor arse. Dar nu pot sa fiu nepasator si las fata de iubirea noastra, nu pot sa uit si cred ca niciodata nu voi fi in stare. Ajung sa constat, paradoxal, ca ma bucur sa pasesc intr-un nou an sperind ca totusi citesti acest blog.
Cindva am crezut ca nu mai tii minte si ca totul s-a uitat, iar eu ramin singur sa sper ca inca mai iubim... Dar m-am inselat, am simtit prezenta ta aici in vocea ta - si acum doresc sa-mi amintesc de tine anume atunci cind mi-ai marturisit ca inca mai citesti si ca inca nu ai uitat. Si daca inca o mai faci, atunci as simti caldura inimii tale la acest miez de noapte glacial. Si as dori sa sfirsesc aceasta postare zimbind si gindindu-ma la tine de sarbatori... 

Ai fi geloasa

Ai fi geloasa acum, daca as asterne aici adevarata dragoste in care te scaldai cu mine. Ai fi geloasa pe zecile, miile de ochi care ar citi aceasta postare. Nu pentru ca te-ar vedea nuda, in toata splendoarea corpului tau, ci pentru ca ar fi martorii unei iubiri despre care doar au auzit. Ar vedea o iubire, ce l-a proslavit pe poetul ce-a cintat-o intr-un vers, ar auzi melodia vesniciei compusa de un adevarat geniu, ar admira tabloul unei dragoste vesnice, uneia care nu necesita dovezi, ci doar pasiune.
As scrie despre tine. Tu. Punct. Doar tu si iarasi tu. Te-as revedea in miile de ipostaze in care te-am cunoscut, unde te-am ghicit si unde inca te mai revad, chiar si de nu esti alaturi. Ar simti asa precum am simtit si eu - asa precum am trait doar noi doi, asa precum nu a trait nimeni.
Ai fi geloasa sa stii ca te-am iubit precum nimeni altul. Ai intelege cit de mult am dorit sa fiu cu tine, cit de mult am sperat si cit... dar ce mai conteaza? Caci nu mai scriu, nu ma stiu daca as putea sau, mai bine zis, nu mai stiu daca ai putea sa vrei sa-ti scriu. Nu mai stiu daca ai dori sa-ntelegi. Sunt sigur ca esti undeva, deja nu pentru mine, dar stiu ca esti, si mi-as dori mult sa cred ca inca ai dori sa citesti si sa fii geloasa, chiar si daca te-ai regasi in acele rinduri fiind ca unica si adevarata mea dragoste. Chiar si daca ai retrai acele momente, chiar si daca ai dori sa mai fii acolo. Undeva, unde ne regasim iarasi intr-o iubire plina de bucurii si pasiune, intr-o lume unde nu este loc pentru acea gelozie, caci nu as mai scrie despre regrete, despre tine si despre noi, despre o dragoste ratata undeva la mijloc de lume, intre doua lacrimi lumesti sau intre doua continente. E o gelozie ce nu i-ar fi dat sa existe, ce ar fi murit fara de a se naste. Ar fi pierit undeva in mijlocul ardorii ce o emanam. Erai tu si eu, si atita tot. Era un ideal? Poate, dar era cu adevarat, il simteam ambii si il traiam pentru a ne revedea.
Dar acum nu este decit o parere de rau prafuita sub miile de zile ce se astern far de noi. "Dor de tine, dor de noi.."
Surprind un colt de zimbet ce se asterne pe buzele mele. Nu inteleg de ce. Privesc aceasta postare si inteleg: inca mai traiesc. Iar tu?  

Fara titlu

Daca ar fi adunat toata durerea mea, poetii ar fi plins in ritmul unei lungi poeme de amor. O poezie far de sfirsit ar fi exprimat cele traite de atita timp. Soarele si-ar fi tras un nor linga el pentru a plinge nevazut de nimeni, iar pamintul s-ar fi scaldat in lacrimile acelei ploi. Nu ar fi incaput totul intr-o poezie, un cintec sau o ploaie, ar fi trebuit sa continuie prea mult timp.
Si daca as putea scapa de blestemul tristetei mele, as inceta sa mai traiesc asa precum o faceam mereu: simtind totul cu inima. Si daca as putea sa-ti vorbesc acum, cel mai mult mi-as dori sa stiu ca inca mai ai nevoie de aceste rinduri, ca mai am nevoie de inima mea pentru a sti ca te iubesc.

...te cautam pretutindeni, iar tu ramineai sa fii departe. M-am trezit stiind ca nu te-am gasit. Si acum ma doare.

Ultima zi de vara

Am vrut sa iti spun din nou ca te iubesc, dar de dupa aceste cuvinte nu m-ai fi intrezarit pe mine, acel adevarat romantic ce traieste doar cu gindul de a te revedea. De aceea am tacut, rasturnat de amintirile in care ne vedeam noi doi: acei unici indragostiti printre miile de cupluri ce se cred ca se iubesc.
Apoi am decis sa iti marturisesc ca inca am pastrat undeva adresa ta. Nu mai stiu de ce am facut-o... De fapt, stiu prea bine: inca te ma iubesc. Dar iarasi am crezut ca te voi pierde: mi-ai fi spus ca sunt sentimental si femeile nu au nevoie de asa barbati - ele se indragostesc doar de acei ce pretind de a fi puternici si lipsiti de rafinament. Deci nu am riscat si am tacut. Iar tu ai crezut ca nu vreau sa vorbesc si te-ai intors ademenita de alta lume, unde eu nu mai sunt.
Apoi am incercat sa te sun: imi era dor de vocea ta. Am vrut sa stiu ca inca nu mai sunt singur precum am fost mereu. Si iarasi nu am vrut sa iti distrug microuniverusl tau, acea lume in care nu ma mai gasesti si nu mai suntem noi doi, adica suntem, dar nu impreuna...
Apoi am privit la cele asternute mai sus si am plins: am inteles ca deja te-am pierdut, iar tu nu mai esti decit doar o adevarata dragoste ce nu-mi va fi dat niciodata sa mai traiesc... 

Oblivion

Nu te-am auzit de atunci cind Soarele stralucea undeva la apus si cind mi-ai spus ca ma iubesti. Dar imi amintesc foarte bine vocea ta, acea voce ce rasuna in visele mele atit de des. Stiu ca sunt vise, dar par sa fie ceva mai mult ca atit, par sa fie niste continuitati ale realitatii. Niste copii nascuti fara parinti ce-si amintesc undeva in firea lor de mama si tata, de parca le-ar fi tinut in brate. Asa te vad si eu, iti vorbesc, te intreb atit de multe si-ti marturisesc dragostea mea. Dar tu esti absenta. Punct. Plecata. Disparuta. Tacere si durere. 

Si chiar de te uit, stii a reveni din nou pe marginea acelui apus de Soare, te vad iarasi zimbind si fericita alaturi de mine, te vad iubita si dorita si ma simt atunci din nou impreuna cu tine. Poate ma simti si tu, poate ma vezi si tu? Nu stiu, dar, sincer, mi-as dori sa ma atingi si tu pe mine asa precum o fac eu, adica precum nu o pot face eu. Stiu senzatia, dar nu o pot repeta si anume acest lucru ma face sa realizez ca nu esti cu adevarat alaturi. Probabil aceasta e punctul slab al tuturor viselor si amintirilor: perceptia atingerii. 

As dori sa ma intilnesti si tu in vise, poate anume asa as putea comunica cu tine si sa-ti spun cit de mult... de fapt, nu mai stiu daca ai avea nevoie de cuvintele mele, poate te-ar irita sau ti-ar provoca doar un suris naiv... poate nu mai doresti sa-ti aduci aminte de parintii tai, precum nu-si mai doresc acei copii sa-si aminteasca de adevaratii lor creatori. 

De fapt, am creat ambii acea iubire si am sperat. Ah da, cite speranta mi-am pus in tine, cit de mult imi doream sa ne intilnim si dupa acel apus de Soare. Sa fi fost chiar un apus de Soare la mijloc sau doar o inchipuire de a mea? Posibil, nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca sunt in vis sau in realitate, daca ma mai iubesti sau nu... 

Vis/realitate

In noaptea aceasta ai dorit sa ma cuprinzi din nou. Mâinele tale imi atingeau fata si eu ma pierdeam in durerea mea. Ma pierdeam intr-un chin imens si ma regaseam in ochii tai: dar, oricum, sufeream. Ai fost foarte crunta: ai ales trecutul pentru a-mi reaminti de noi si te-ai strecurat anume atunci cind eram vulnerabil, in vis. Ai reusit sa ma faci sa cred ca sunt intr-un prezent veridic si sa stergi acea granita intre vis si realitate. Te-am crezut si m-am cufundat in bezna amintirilor. Era un lichid cleios ce ma scalda, dar eram cu tine. Nu mai stiu cit a durat, sa fi fost o minuta, o ora sau o vesnicie? Dar m-ai facut sa scriu din nou aici ceea prin ce am trecut si sa cred ca ai dorit constient sa ma revezi.
Acum ma simt pierdut, insa stiu prea bine ca nu a fost decit un vis, unul in care ai dorit sa vii la mine, unul in care te-am gazduit si unul in care asa si nu am reusit sa-ti spun multumesc pentru ca ai fost in viata mea, dar totusi a fost doar un vis.

...cind m-am trezit am fugit sa ma spal pe fata: am vrut sa fiu sigur unde sunt, in vis sau ba.

Mare

Nu cred ca as avea acum ceva de spus. Sunt obosit de lipsa ta. Nu cred ca as mai dori ceva sa spun si de aceea am schimbat fundalul, am vrut sa te vad linga mine pe malul marii, acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa te cuprind, sa te simt a mea, sa te iubesc, sa te alint, sa te mingâi, sa te fac fericita. Te-ai fi topit in bratele mele si am fi cunoscut ambii fericirea noastra, acea despre care se scrie in carti si care nu este data tuturor. Dar ma repet si mi-e frica ca nu vei citi aceasta postare, vei spune ca sunt banal si ca nu fac decit sa repet acel nesfirsit refren - refrenul dragostei noastre si ca nu mai sunt original. Probabil vei avea dreptate, dar nu pot inventa ceva nou, nu pot sa merg mai departe atita timp cit m-am pierdut undeva in trecutul cu tine, undeva pe acea plaja unde suntem doar noi doi.
...Trebuie sa lupt si sa merg mult mai departe decit acea vacanta petrecuta in doi si acea iubire ce atit de mult si-ar fi dorit sa existe undeva la marginea unei lumi, undeva linga o mare, unde Soarele pare sa fie atit de aproape. Cineva mi-a scris ca risc sa ma pierd pe veci traind in trecutul ipotetic, neimplinit si ireal. Cred ca are dreptate.

4 iunie 2013

Stii ca sunt inca aproape de tine si mai stii cit de mult ne-am dorit sa ne iubim cu patima așa precum se scrie in romane, așa precum se filmeaza in filme, așa precum știm sa o facem doar noi doi. Stii... si o stiu si eu. Dar nu mi-o spui, iar eu o ghicesc in vocea ta - acea sete de împlinire, acea dorința de a fi fericita. Insa ambii tacem, ne este frica de ceea ce ar fi putut sa fie, căci am putea sa nu fim capabili de a înțelege ceea ce am fi trait impreuna. Ambii ghicim puterea ascunsa ce-am fi creat-o fiind impreuna. Oftam si apoi ne resemnam. 

Dar stii cind durerea mea depășește limita tolerata? Atunci cind noaptea se asterne peste noi doi, cind mă cred unicul supravietuitor relatiilor noastre, unicul îndrăgostit din formula iubirii traite de noi doi. Îmi pare ca este o ecuatie cu o singura variabilă, iar eu ramin sa fiu acel vesnic cunoscut si unic termen ce nu dorește sa fie deplasat, ce tine mortis sa dovedeasca ca este încă posibil sa fie un rezultat pozitiv. 

Nu cred ca trebuie sa mai repet ca sunt încă aproape de tine, ca încă mai doresc sa te string in brate si ca încă te mai iubesc. Căci de o fac, revin la o suferinta ce se vrea ingropata undeva adinc. Revin la un Soare ce mă incalzea cu razele sale, la un început de Dragoste adevarata, la un regret de plecare. Iar de o fac acum, atunci doresc sa-ti spun din nou ca încă mai astept sa-mi scrii, astept inca sa-mi suni si sa-mi marturisesti ca inca mai vrei sa auzi cit de mult continui sa te iubesc...

00:26 

Sunt in toiul noptii. 

Singur.

Atit de singur.

Tu nu scrii.

Doare. Inima. 

Ultima postare

Am vrut sa-mi promit ca va fi ultima postare. As fi scris un "La revedere" mare, dar trist, undeva in titlul blogului. As fi asezat, probabil, una dintre cele mai frumoase postari din istoria blogului si... m-as fi "evaporat" pe veci. De ce anume "evaporat"? Pentru ca iubirea noastra nu ar fi murit. Ea s-ar fi transformat in ceva mult mai frumos. S-ar fi alaturat vesniciei si s-ar fi facut o parte a ei. Ar fi ramas undeva ascunsa, depozitata si ferita de toate cele trecatoare. Ar fi revenit intr-o alta viata pentru a ne uni din nou si pentru a ne schimba destinul. 

As fi scris ca te iubesc. As fi spus totul si, in acelasi timp, as fi spus nimic.

Dar nu cred ca imi voi putea cu-adevarat sa-mi onorez promisiunea. Nu cred ca asi putea vreodata sa ma opresc din scris. Si acest blestem al dragostei ma urmareste inca.

Astazi te-am revazut. Ai fost in coafura acelei blonde ce traversa strada, in surisul acelei intreprete clipul careia il priveam, te-am ghicit in privirea femeii ce mi-a verificat actele. Erai si esti tu. Pretutindeni. Repetat. Mereu. Tu. Cum as putea inceta sa scriu?

Telefon

Am vrut sa-ti vorbesc. Am vrut sa-ti spun: "Salut, cum o mai duci? Imi este dor de tine". Dar nu ai dorit sa-mi vorbesti. Am sunat repetat. Probabil, ai banuit ceva si nu ai dorit sa-mi raspunzi. Nu cred sa fie o coincidenta: am sunat de doua ori si nu ai raspuns. Vai, cit de banal suna aceast inceput de durere... Am sunat si nu ai raspuns, iar eu sunt trist. O banalitate exagerata ce nu se vrea scrisa. Dar asta e: nu ai dorit sa vorbesti.
Ce sa fac? Sa cred ca a fost doar o coincidenta si inca mai esti undeva acel inger ce ma iubea? Sau sa ma pierd in presupuneri pierdute la limita dementii si sa ma prabusesc intr-o postare ce va veni pentru a-mi sfisia din nou inima? Ce sa fac acum? Cindva, am scris ca nu mai doresc sa traiesc fara a sti dragostea ta... Sau eram mult prea obosit de cele ce se intimpla cu noi doi si nu mai intelegeam unde e viata reala? Imi parea ca voi sari de pe acel pod pentru ma regasi intr-o lume reala cu tine? Nu mai stiu exact, a fost demult si nu vreau sa revin la trecut. Cineva mi-a scris in comentarii sa nu ma pierd in el, sa continui cu ceea ce exista cu-adevarat in jurul meu. Asa si fac. Doar ca adeseori revin cu gindul la tine si incerc sa-ti vorbesc. Dar tu nu raspunzi, esti undeva intr-o cetate de tacere. Iar eu stiu ca ma vezi de dupa zid asteptind sa-mi fluturi o batista. Stii si de ce culoare si de ce trebuie sa o fluturi... Dar tu nu o faci, iar eu nu mai pot sta linga zid, asa precum nu mai pot astepta acele trei puncte la postarea mea...
Imi pare ca imbatrinesc, dar de fapt realizez ca ai dori sa spui ca nu mai pot fi acel, ce am fost cindva pentru tine, acel, ce era unicul barbat adevarat din viata ta. Si stii care e adevarul? Ca inca mai sunt anume acel unic, precum si tu mai esti inca acea unica, adevarata femeie din viata mea. Insa, in acelasi timp, tu esti acea unica din noi doi ce incearca sa se ascunda in cetatea tacerii.

Pronume

Te-am visat. Tu si el, insa nu eram si eu. Doar voi doi purtati de timp. Ma vedeai si stiai ca eu sunt acolo, linga tine, aproape de inima. Banuiesc ca ma simteai. Dar nu puteai (voiai?) sa faci ceva pentru noi, caci erai cu el. Iar eu ramineam in umbra si sufeream. Eu. Singur. Tu, cu el. Durere.
Nu stiu cit a durat, poate un minut, poate o ora, poate o vesnicie. Dar visul a plecat. Iarasi eram doar eu in realitate. Iar tu ramineai departe, departe de mine si mereu cu el... mereu ...Iarasi doare. Atit de mult incit nu mai reusesc sa urmez titlul acestei postari si depasesc cadrul temei.
Imi reamintesc privirea ta: ma vedeai si sufereai. Era o suferinta comuna: o simteam si eu, si o vedeam in ochii tai. Sufereai asa, de parca o faceai pentru noi doi pentru ceea ce am fi putut sa fim impreuna. Era atita regret in privirea ta, incint mi s-a facut mila: de tine, de noi, de atita durere ce ne inconjura si ce ne unea. Stii cum aratai? Parul tau iti acoperea o parte din obraz, suficient pentru a te arata atragatoare si enigmatica, asa precum te iubesc. Erai atit frumoasa! Chiar si acum te vad asa precum erai acolo. Dar te tradau ochii: in ei citeam adevaratele sentimente ce le ascunzi. Nu reuseai sa le tainui in spatele acelei priviri. Le descifram in ceea ce faceai, in faptul cum atingeai obiectele, te citeam si te traduceam in fiece gest.
Acum stiu ca a fost doar un vis. Dar stiu ca ceva a mai ramas si in realitate. Am putea oare sa ne regasim ?

Comentariu

Nu am cont facebook si nici in alta retea sociala. Nu vreau sa te caut acolo, sa te gasesc intr-un sfirsit plin de deznadejde si apoi sa vad ca nu esti cu mine. Vreau sa te stiu fericita, dar, recunosc, m-ar durea atit de mult, incit nu mai cred sa-mi mai revin vreodata (cit de patetic suna... deja nu-mi mai pot reveni). Si de aceea continui sa neg evidentul - sunt singur. Te pierd undeva intre miile de nume si prenume ce ar putea sa-ti apartine si ramin sa sper ca inca mai citesti acest blog, ca inca mai doresti sa stii de mine. Dar ma doare si sufar. Cum ? Stii deja, daca ai citit postarile precedente, iar de nu, atunci nu ramine decit sa fii in continuare fericita asa precum mi-ai spus-o cindva, asa precum ai pretins cindva ca inca mai esti. Mai esti oare?  Asa precum ai fost cu mine? Sincer: nu cred, deoarece dragostea adevarata nu este sa fie decit doar o singura data in viata si stii bine cu cine ti-a fost dat sa o simti cu-adevrat. Probabil crezi ca sunt din nou revoltator de romantic si ca nu par real in aceasta lume plina de preocupari mult mai importante decit celea pe care incerc acum sa le insir aici, sa le dau importanta... Poate si ai dreptate, dar nu pot sa ma cert cu inima mea, cu acea unica care in fiecare noapte te aduce in fata ochilor. Anume ea nu-mi permite sa fiu nu eu si pastreaza inca acea raza de adevar: "..."
As fi vrut sa termin fraza precedenta cu doua puncte si cu "te iubesc", ar fi aparut astfel : "te iubesc". Dar stii ce ma doare ? Faptul ca nu mai ai nevoie de dragostea mea si eu continui sa scriu pentru un cititor pribeag din internet, care nu cauta doar decit sa-si alinte pofta de navigare pierduta in niste pagini aleatorii, pierdute de sens si ce nu va intelege pe deplin aceste cuvinte sincere ce singereaza de atita timp. Ai dori sa-mi reprosezi lasitatea mea. Si poate vei avea dreptate, caci nu sunt sigur de as fi facut totul pentru a te retine in viata mea, dar, in acelas timp, ti-ai reprosa tie-insati acest lucru. Stii prea bine momentul in care eram gata sa renunt la TOTUL doar pentru a fi cu tine si atunci nu erai gata... Eu nu-ti reprosez nimic, doar aceste momente de durere, de tristete si de singuratate ce le impart la unul singur, crezind ca voi scapa de ele, reducindu-le la un unul intreg... Esti doar tu si doar eu, iar restul nu conteaza. Stii ce m-am gindit acum? As dori sa las un contor la aceasta postare, unde sa apesi de fiece data cind te gindesti la mine... Cred ca nu m-ar durea mai putin singuratatea mea, dar, in schimb, as sti ca inca te mai gindesti la mine... De ce ar fi important acest lucru pentru mine?... Pentru a sti ca inca mai merita sa traiesc fiind eu-insumi, ci nu o umbra a mea...
Dar nu las nimic la sfirsit, caci stiu ca ai putea lasa un comentariu, doar trei puncte ce ar insemna ca inca mai citesti, ca inca nu ai uitat si ca inca : "... ".

P.S. Durerea mea o asculta acum noaptea si plinge. Doreste sa plece mai curind pentru a lasa locul sau zilei.
P.S. 2 Niciodata nu am ales din intimplare imaginile pentru postarile mele. Am vrut sa transmit prin ele ceea ce simt. 

Fericita

Mi-ai scris ultima data ca esti fericita. Fericita. Cuvintul a sunat in urechile mele aidoma unui capac greu, de otel aruncat peste gaura unei conducte de canalizare din strada. Un sunet atit de apasator, incint nu mai intelegi de unde vine, rasuna din toate partile, asurzeste toti trecatorii si nu doreste sa dispara. Se reflecta de peste tot din jur, cauta orice posibilitate pentru a nu disparea, rasunind mereu in urechi si reflectindu-se din miile obiecte din jur: case, automobile, oameni, ba chiar si cerul pare a fi complotat contra mea: si el reflecta sunetul cuvintului tau: fericita.
Ma simt asurzit si nu-nteleg de ce. E doar un cuvint ce se vrea pronuntat de tine si ce pretinde de a fi sincer. Este sau ba nu mai stiu. Atunci te-am crezut, adica l-am crezut pe el, acest cuvint, fiind purtatorul unui sens adevarat. Acum nu mai stiu ce sa cred. Ma uit la tine si doresc sa te-ntreb ceva. Stii ce, si-mi zimbesti. Esti atit de atragatoare acum! Inteleg cit de mult te iubesc! Nu reusesc sa-ti vorbesc, caci iarasi te-am vazut in vis.
Acest sentiment de neimplinire ma urmareste inca si nu mai reusesc nicicind sa fiu pe deplin refacut. Mereu caut un sens in ceea ce a fost si nu mai ajung sa-l gasesc si sa-l inteleg. Cred ca acea fotografie cu chitara a fost una dintre cele mai reusite, acolo unde esti adevarata tu, acolo unde te simt cu inima, acolo unde ma privesti... care? Nu ma intreba, caci adeseori nu mai stiu nici eu si nu mai inteleg daca a fost o chitara la mijloc, daca ai fost tu pe acea poza, si daca, in genere, ai fost si esti cu-adevarat fericita asa precum pretindeai... 

153 de postari

Am intrat pe acest blog pentru a cauta un raspuns. Am vrut sa ma simt mai bine, dar am simtit doar durere si singe. Nu este un film de groaza si nici un reportaj documentar despre razboi: este suferinta cuiva asternuta in mii de rinduri. Stii cite postari am putut numara? Peste 150. mai mult de 150 de chemari disperate, 150 de siroaie, 150 de cioburi ascutite de sticla ce strapung un suflet indragostit. 150 de chemari mute, 150 de strigate de disperare, 150 de marturii...
Stiu ca nu iti va pasa acum, caci ai dorit sa asterni un sfirsit intre noi doi, sa il intinzi aidoma unei plapume calde si matasoase ce se acopera un cadavru. Este unicul lucru pe care il mai poti face pentru el - sa-i spui adio intr-o alta lume far de tine. Este un sentiment de culpabilitate ce vrei sa il eviti. Ii pui plapuma si asta-i tot. Pardon, imi pare rau si... adio. Eu nu mai pot fi cu tine.
Cuvintele suna aidoma unor lasi ce si-au tradat ceea ce era cel mai sfint: anumite idealuri, anumite credinte in ceva mai bun si anumite sperante. Doare. Doare atit cit incape in cele peste 150 de postari insirate pe acest blog, scurse si asternute aidoma unei dire de singe. Iarasi suna a un roman sau film ratat hollywoodian... cita banalitate.
Dar eu continui sa scriu si sa spun tuturor ca inca mai picura 150 de lacrimi, ca inca mai sunt viu si ca inca mai vreau sa fiu fericit. Si ca inca as dori sa continui aceasta fraza impreuna cu acea care mi-a daruit Soarele in viata mea, cea care inca il mai citeste pe acel poet indragostit, cea care mai merge la piese de teatru si cea care imi va spune intr-o zi "Te iubesc. Hai sa fim impreuna" (vezi foto :-).  

Straniu

Cred ca astepti acum sa-ti scriu (a cita oara) ca inca te iubesc si ca sufar. Astepti sa gasesti niste pierle de cuvinte insingerate in tristetea mea, astepti sa vezi inca o data cit de mult insemni pentru mine. Stii ca nu te voi dezamagi, deoarece stii cit de mult insemni in viata mea. Vei citi cele asternute in acest blog precum vei culege niste flori exotice dintr-o cimpie, le vei admira, apoi le vei pune intr-o vaza, le vei alimenta cu dragostea ta fata de frumos si le vei lasa sa se usuce... treptat, vei gasi altele, caci vei reveni in acea cimpie fiind sigura ca cineva le va sadi iarasi pentru tine, stii cit de mult contezi in viata mea.
Dar stii cita durere se ascunde dupa acele petale? Stii cu adevarat cite dragoste sincera "pun" eu in ele pentru a te face sa simti ceea ce simt? Stii oare cit ma sfisie fiece silaba pronuntata? Stii oare cit de mult doare?..
Astazi vreau sa te dezamagesc si sa-ti spun ca nu voi scrie nimic frumos, nimic ce te-ar frace sa te opresti din drumul tau si sa admiri florile. Nu voi scrie cit de mult imi lipsesti, nici cit de mult te doresc acum. Nu vreau sa ramin acel vesnic nefericit ce crede ca inca mai contez pentru tine. Am obosit sa fiu trist si sa te rog sa revii. De fapt, stim ambii ca nu mai este posibil sa revii si nu mai este posibil sa fim in doi... Doare?.. Stiu. Si pe mine. Ma doare intr-atit incit vreau sa-mi rup aceasta tortura, sa o arunc si sa o ard intr-un foc imens, intr-un incendiu in care sa dispara totul, sa pot iesi din el si sa simt ca viata este, totusi, colorata si ca inca mai merita sa traiesc, chiar si de sunt fara tine... De fapt, as dori sa nu mai tin minte cine esti tu - tristetea ar disparea si eu as zimbi cu acel zimbet ce-l aveam doar alaturi de tine... Zimbesti? Si eu, deoarece totul ce este mai bun din mine "aparea" atunci cind eram impreuna. Am scris prea des aces cuvint "tine"... El revine din nou cind vorbesc de fericire. Nu stiu cum as mai putea fi eu, daca nu esti alaturi. As putea fi un alt eu tot asa de fericit? :-)
E stranie aceasta postare, incercam sa uit de tine, dar revin la tine, la noi si la dragostea noastra.
Oftez. Ma intreb daca as fi dorit sa ajung la aceste rinduri. Probabil ca nu, dar stiu doua lucruri:
1. Imi este dor de noi
2. Am obosit sa fiu nefericit, singur si trist.
Stii tu vreo solutie? :-) 

Trebuie

Imi este dor de trecut. Inteleg ca te-am pierdut deja pe veci, dar gindul de a fi cu tine din nou nu ma lasa indiferent si atunci visez... Cred ca ar trebui sa ma opresc undeva din drumul vesnicei reamintiri, din drumul trecutului. Merg pe el si inteleg ca pierd un prezent ipotetic fericit, un prezent care ar putea sa-mi rezerve o fericire. Dar nu stiu cum s-o fac. Amintirile ma invadeaza, ma tulbura si-mi cuceresc prezentul. Te vad pe tine chiar daca inteleg ca nu mai esti alaturi, traiesc cu o iluzie in inima mea, o iluzie ce vine sa-si alimenteze puterile din trecut, din amintiri, din neprezent.
Trebuie sa-i spun adio, sa ramin fara aceasta inchipuire, caci incep a pierde prezentul, incep a trai in vise si incep a cauta irealul in jur. Apoi, nu te gasesc si ramin dezamagit, trist, pierdut si nefericit. Nu vreau sa spun c-am incercat sa te pierd, ar fi o minciuna. Am incercat mereu sa te pastrez adinc in inima mea. Dar inteleg ca nu ai fost tu, caci de ai fi fost tu cu adevatat, nu as fi scris acum aceste rinduri si am fi fost impreuna...
Sunt confuz, deoarece sunt ani la mijloc in care tu ai ramas acolo, in inima mea si citeodata ma intreb daca nu te iubesc prea mult, exagerat pentru a putea sa te uit vreodata. Si atunci imi doresc sa cred ca inca nu-i totul pierdut si atunci te caut din nou in vise, si iarasi traiesc in trecut.

Multumesc

Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca mi-ai daruit cele mai frumoase clipe din viata, pentru ca am cunoscut cu tine niste culmi ale placerii si niste dimensiuni indescriptibile ale dragostei, pentru ca te mai iubesc stiindu-te asa cum esti. Cindva cineva mi-a zis: "Nu trebuie sa plingi la o despartire, incearca sa primesti lucrurile asa cum sunt si sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru ceea ce ti-a daruit". Nu pot urma decit 50 la suta din cele sfatuite de acea cunostinta, pot sa ii multumesc sortii pentru ceea ce mi-a dat, dar nu pot primi lucrurile asa cum sunt: continui sa te iubesc. Am recitit recent un comentariu: cred ca ai dreptate Vi, risc sa ma concentrez asupra unei vieti iluzorii, in care sunt asa precum vreau sa fiu si in care ea ramine cu mine. Trebuie sa uit, sa rup, sa zmulg din mine acel posibil fericit cu ea ce nu-mi da pace sa traiesc, trebuie sa ii spun multumesc si sa o uit... de fapt nu, doar sa o pastrez ca o amintire placuta... As putea cu adevarat sa fac asa ceva? As avea puterea sa traiesc acolo, unde nu exista dragoste? Acolo, unde nu mai este nimic si acolo unde esti doar o umbra?.. Nu voi fi eu, voi fi doar o fantoma ce va bintui pe pamint crezind ca sunt fericit si, de fapt, nu voi fi nicicind...
In fine, adeseori cred ca lucrurile sunt inversate-ramine sa fie o fantoma ea, ce-mi suride noaptea si ea, ce nu mai doreste sa plece din inima mea. Nu o pot alunga, nu am puteri si nici nu prea vreau... iar ea continua sa-mi zimbeasca si continua sa-mi apara in vis si sa lumineze, sa straluceasca aidoma unui Soare. De fiece data cind ma trezesc ma intreb unde este, de ce a plecat si unde e hotarul intre reverie si adevar, intre iluzie si existenta, intre adevarata iubire si cea imaginata. Ma simt precum acest personaj din fotografie: nu mai inteleg de ce sunt atit de nefericit in prezentul far de tine, de ce imi lipsesti atit de mult. Imi pare ca am pierdut acea lume construita in doi unde ne iubeam atit de mult, de fapt, imi pare ca tu ai plecat din ea, iar eu m-am pierdut undeva intre cele doua lumi paralele: una in care sunt fericit cu tine si alta in care tu nu esti alaturi. Ce sa fac?..


Daca ar fi acum sa-ti pot vorbi, ti-as spune cit de mult iti multumesc. Pentru ce?
Pentru ca ai fost in viata mea. Si cel mai mult as dori sa-ti spun acum multumesc pentru ca inca mai esti in viata mea. 

The Words 2

Stii care este cea mai mare nedreptate? Faptul ca in fiece zi traiesc fara tine. Faptul ca in fiece zi descopar ceva frumos in aceasta lume, dar o fac fara tine. Faptul ca nu am cui marturisi aceasta frumusete ascunsa si nu are cine ma asculta acum. Lumea este plina de injustitii, dar este greu sa treci peste ele cind la mijloc se afla iubirea. Sentimentele sunt mai greu de convins, chiar, as spune, nu se lasa induplecate niciodata. Cele adevarate ramin pe vesnicie.
Si, apoi, imi imaginam cum ar fi fost daca erai si tu... Acele mici placeri ale vietii si micile descoperiri ar fi fost impartasite cu tine, iar in doi ar fi existat mai multa dorinta, pasiune si... extaz. Este o placere sublima, ascunsa si pasionanta de a afla impreuna micile secrete ale vietii, de a incerca de a le descoperi si de a imparti succesele la noi.
Nu mai stiu cum sa te fac sa-mi scrii, sa-mi vorbesti sau, cel putin, sa citesti acest blog unde totul plinge dupa tine si unde obosesc de a fi atit de nefericit. Si daca ai citit, atunci de ce nu-mi spui ca inca mai doresti sa dezvaluim lumea impreuna?
  

The Words

Intotdeauna mi-am dorit sa-ti dedic o poezie, sa-ti compun o melodie sau sa filmez un film pentru tine. Stii, intotdeaun am vrut sa pot pune misterioasele tale initiale in prefata unui roman celbru sau in primele titre ale unui film de mare succes. Am dorit intotdeauna sa stie lumea-ntreaga cit de mult te iubeam atunci cind compuneam pentru tine. Ai fi vazut acele litere si ai fi zimbit de fiecare data cind reauzeai acea melodie, cind deschideai acea carte sau cind revedeai acel film. Ai fi stiut cita dorinta si pasiune se ascund in umbra celor scrise si celor simtite de mine, de noi.
As fi dorit sa descopar intotdeauna lumea cu tine: stii cum? In orisice lucru simplu, vazut in doi: un rasarit de soare, un colt de luna sau un fir de iarba. Am fi simtit si impartit cele mai banale momente impreuna si am fi reusit sa traim impreuna legati unul de celalalt prin acele mii de fire invizibile ce le-ar fi creat "descoperirile" noastre zilnice: am fi fost doar noi doi si iubirea noastra.
Am fi aflat atitea lucruri impreuna, incit nu am mai fi avut nevoie de altceva decit doar de setea de a ne regasi din nou in fiece noapte alaturi, cuprinsi de strinsoarea sentimentelor noastre. Ne-am fi iubit o viata, un secol, un mileniu, o vesnicie. Si cred ca asta ar fi foat adevarata dragoste ce ne-ar fi unit. Anume asa am fi crezut in noi doi si in adevarul sentimentelor noastre, iubirii eterne. Am fi regasit-o in stare pura.
Si, am fi fost fericiti, atit de fericiti incit nu ar mai fi putut scrie nici un poet despre dragostea noastra - nu ar fi reusit; talentul lor nu ar fi putut cuprinde imensitatea sentimentului nostru... Ar fi fost ceva pur, adevarat, sincer si vesnic. Am fi fost cei mai puternici si universul ne-ar fi apartinut, caci intensitatea sentimentelor noastre ne-ar fi ajutat sa ne regasim din nou, cit de departe nu ne-am fi aventurat unul fara celalalt. Ar fi fost anume asa, precum inca nu s-a scris in carti, nu s-a cintat in melodii si nu s-a filmat in filme.
...astazi am descoperit lumea fara tine si ma simt un las, un copil ce a gustat in ajun din tortul sau de aniversare, un indragostit ce inca mai iubeste sotia altcuiva, un romantic ce traieste in anul 2013... Daca ar fi sa aprind o lumina noaptea si sa o las pe cer de fiece data cind imi lipsesti, cerul nocturn nu ar mai exista si noaptea ar deveni ziua. 

Gara (am obosit)

Am obosit sa te astept in gara. Trenurile trec, oamenii pleaca, se intorc si nu mai pot privi acest dute-vino etern in care nu te gasesc.
Sunt intr-o gara in care am intepenit de-o vesnicie si nu mai stiu ce data e. Astept si cred ca te vei intoarce si ma vei striga de undeva, de pe acest peron. Si eu stau cuminte crezind in fiece zi ca te voi vedea si ca vei repeta acel episod din filmul de dragoste vazut de pe timpuruile cind eram adolescent si cind inca mai credeam...
Am obosit sa fiu nefericit si sa te astept. Imi este rusine sa recunosc, dar acesta este adevarul existentei. Tu apari pe o secunda in fereastra trenului grabit, imi dai din mina si... iarasi dispari pentru o vesnicie intreaga, iar eu stau si astept din nou minunea. Reusesti sa-mi insufli o doza de speranta si eu ramin pe peronul prafuit si ravasit de vint sa cred ca intr-o zi vei cobori din acel tren, in care stiu ca te afli cu el. Nu mai pot suporta aceasta vesnica taraganare de o minune ce nu mai doreste sa se produca. Ma simt aidoma unui credincios din filme, ce asteapta precum au asteptat si predecesorii sai ca minunea sa se produca. Si chiar de stie ca nu va fi sa fie in acest mileniu, el continua sa creada si sa astepte. Nu mai sunt acel credincios din romane si nu mai cred ca vei fi a mea in acest mileniu. Poate in urmatorul, dar atunci nu voi mai fi eu si tu nu vei mai fi tu. Si chiar de a fi sa fie intr-o alta viata, aceasta va fi intr-o alta lume paralela in care va fi un alt eu si o alta tu...
Imi este trist. Te iubesc. Dar si ma doare. Aceasta durere nu o pot smulge din mine asteptind sau ba in gara ceea batuta de atitea vinturi... Eram cindva in doi acolo, dar acum am ramas doar eu si in jur nu mai vad ceea ce vedeam cindva. Si aceste culori spalacite nu ma pot seduce asa precum o faceai tu atunci cind eram in doi, si eu nu mai cred sa pot rezista de a mai astepta acum. Stiu ca voi regreta publicarea acestor cuvinte, dar am vrut sa scriu acum cit de mult ma doare singuratatea mea si tacerea ta si nu ma stiu daca as mai rezista din nou atita timp fara tine...
Dar stii, am si o solutie. Flutura-mi mai des din acel vagon si, intr-un sfirsit, paseste pe peronul prafuit.
Cred ca voi dori sa ramii acolo pe veci, linga mine. Insa stiu ca nu vei putea. Oricum, cred ca aceasta ma va face cel mai fericit si cel mai rabdator indragostit de pe acest pamint... nu te-am vazut de-atita timp... 

Sincer

Am vrut sa fiu eu-insumi, dar nu am putut, deoarece m-am pierdut in imensitatea acestei lumi. Posibil, de as fi fost cu tine, nu ar fi trebuit sa scriu acum aceste rinduri. Dar nu am fost si acum realizez cit de departe am ajuns in singuratatea mea. Este o lege a vesniciei - nu trebuie sa-ti permiti o existenta mult prea indelungata departe de persoana iubita, risti sa o pierzi pe veci. Probabil ambii am realizat aceasta in debutul relatiei noastre, insa nu am dorit sa ne resemnam, am continuat sa ne iubim si sa credem. Si, hai sa recunoastem, eram fericiti! Nu ne pasa de legile lumesti, existam impreuna si ne iubeam. Asta conta. Chiar de am platit scump pentru fericirea noastra, recunoaste ca a meritat - acele clipe nu sunt date tuturor, le-am simtit cu-adevarat in iuresul relatiei noastre si, cel mai important lucru, ne iubeam.
Sunt regrete la mijloc, multa tristete si durere se asterne acum intre noi doi, dar conteaza ceea ce am putut simti impreuna cu tine. Si, cind in vis iti aud zimbetul, iti vad ochii si imi reamintesc pasiunea ce ne unea, atunci surid si stiu ca am fost cu-adevarat fericit, la 100%. Asa precum multi nu au fost si nu vor fi niciodata.
Nu sunt trist, pentru ca te iubesc si mi-ar fi mult mai greu daca as sti ca pentru tine nu a contat.
Dar, citeodata, realizez ca nu esti alaturi si atunci vreau sa scriu pe acest blog... despre tine, despre iubirea mea (noastra?) si despre noi. De aceea scriu, iubesc... si... te doresc.

Vreau o minune

Daca ar fi sa-mi simti durerea, te-ai opri din drum pe-o clipa si mi-ai scrie. Sunt sigur ca nu ai putea sa suporti atita disperare si tacere. Pieptul te-ar apasa insuportabil si te-ar stringe ceva aidoma unui lant invizibil, lasat de cineva peste corpul tau. Ai simti cum sufletul se zbate undeva in cosul pieptului si te sfisie cu fiecare zvicnire, si doare... tare.
Ai intelege cum ne-am regasit ambii in aceasta relatie intirziata, dar plina de atita pasiune. Ai realiza cit de mult te iubesc si cit adevar se ascunde dupa aceasta durere, aceasta litera si acest regret asternut pe blog. Ai incerca sa zimbesti, dar inima nu ti-ar permite, inclestata in acel lant de durere ce te sfarima. Si ai incerca si tu ceea ce am incercat si eu de infinite mii de ori: muzica, chemarea muta, scrisul, un inceput de uitare, dar nu-ti va reusi sa eviti inevitabilul: te-ar durea si ai recunoasteca inca ma mai iubesti.
Si daca ar fi sa simti cele scrise de mai sus, ar trebui sa revii si sa imi zimbesti. Apoi sa ma iai de mina si sa-mi spui simplu "Ce mai faci?"... Dar nu simti, nu poti sau nu doresti sa o faci si ma pierd in nenumaratele posibilitati de a-ti vorbi ce mi se ivesc in vis. Te vad, te sarut, iti vorbesc si ... ma trezesc fara tine.
Dar daca as sti ca simti si tu la fel si asculti aceeasi melodie, as zimbi si ti-as spune "Nu am uitat", deci inca ne mai iubim si merita sa traim, caci traim cu-adevarat.
Dar nu te-am auzit de o vesnicie si nu mai stiu daca doresti sa simti dragostea mea. Eu ramin sa o astern undeva aici, sperind ca poate vei simti si vei intelege cit de mult te doresc in viata mea.

Stii ca ai putea face azi o minune? Doar spune-mi ca inca mai doresti sa fii cu mine si ca inca mai tii minte acea ploaie ce ne unea cu fiece picatura presarata pe corpul tau...

Stele

Am crezut ca te-am pierdut pe veci. Eram trist. Nu te mai vedeam. Nu mai stiam unde esti si te-am simtit plecata pentru totdeauna. Dar stii, am privit cerul... si am vazut aceleasi stele. Aceleasi stele care ne uneau cindva imi sclipeau acum. Si ele imi sclipeau pe-ascuns, le vedeam si te simteam... Credeam ca esti linga mine, credeam ca nu ai plecat.
Am crezut pe o clipa ca inca mai sunt fericit si ca inca, poate, ma mai iubesti.
Acum privesc stelele. Vreau sa te vad alaturi si astept sa-mi sclipesti din nou precum acum imi stralucesc aceste stele. 

fara titlu

Stii pentru ce traiesc?.. Pentru a auzi iarasi de la tine "te iubesc"...
Dar tu nu spui nimic...

Singuratate, tristete, chemare.
Durere.
Chin.
Doare, inima...
Picura.
Insa taci si totul se repata: singuratate, ...

Scriu pentru ca simt

Mi-ai cerut sa nu fiu eu.
Si nu as fi crezut niciodata ca ai fi putut sa imi ceri sa fiu nu eu. Probabil, nu mai crezi in ceea ce eram noi doi si acest gind nu-mi da pace acum. Vei spune din nou ca nu trebuie sa fiu eu, insa ma doare. Si cind scriu aceste doua cuvinte undeva, in adincul entitatii mele ma strapunge durerea. As fi vrut sa aud altceva de la tine, un alt refren ce-l cintam in doi, un alt gind ce ne unea, o dorinta de a fi impreuna intrevazuta atunci cind ne iubeam... as fi vrut sa-mi spui ca inca mai poate exista acea unica legatura data noua de undeva din cer. Credeam ca inca mai continui sa crezi, sa speri, precum o mai fac si eu. As fi vrut sa stiu ca acele cintece inca iti mai aduc fiori in inima, deoarece doar noi doi stim cit au insemnat pentru noi doi acele acorduri ce ne uneau la o margine de noapte. In sfirsit, as preferat sa aud ca citesti ceea ce scriu si lasi cite o lacrima de parere de rau ascunsa in inima ta: o vei dori aratata mie la momentul unui sarut. O vei pastra pentru a-mi racori patima pentru tine si nu vei reusi...
Dar nu am auzit nimic din cele de mai sus. Nimic... Privesc acum aceste litere: N I M I C si inteleg ca am fost si sunt singur.
Ma uit in jur si ascult tacerea ta...
Oftez si simt cum doare...
Inca o data si iarasi doare...
O slabiciune indescriptibila se asterne in suflet. Nu stiu cum sa o depasesc si scriu, scriu pentru ca simt. Intotdeauna am scris pentru ca am stiut ca inca esti si ca inca te mai iubesc si ca inca mai sper... Dar acum nu mai stiu ce sa cred, sa presupun sau sa banuiesc. Incerc de a ghici care va fi urmatorul tau pas: vei tacea asa precum o faci adeseori sau ma vei ruga sa nu mai fiu eu... sau poate imi vei spune ca ai obosit si ca totul a fost cu-adevarat intre noi doi, vei dori sa revii la valoarea relatiei noastre si atunci imi vei spune ceea ce astept sa aud de la tine si ceea ce ma face sa continui sa scriu.
Te visez atit de des incit nu mai inteleg citeodata unde este limita visului si a realitatii. Si unicul mijloc de a intelge unde ma aflu ramine sa scriu. Atunci cind pot scrie, revin la o realitate trista far de tine, iar in caz contrar continui sa fiu imbatat de dulceaga aparenta a unui vis trait in doi. Acolo existi cu mine si acolo sunt fericit. Intotdeauna.